Ecouri simboliste

Cercetarea contextului cultural restituie (uneori) nume uitate si opere (adeseori) necunoscute. Se redescopera astfel biografiile artistice ale unor sculptori nu lipsiti de interes (cum ar fi Horia Boamba, Anghel Chiciu sau Teodor Burca), care convietuiau firesc alaturi de confratii lor mai cunoscuti (Filip Marin, Alexandru Severin) ori recunoscuti (Paciurea sau Frederic Storck).
Identificarea unei stilistici si iconografii simboliste (dominate de« melancolii»,« dureri»,
« suferinte» si« ginditori») permite, pe de alta parte, descifrarea unui aspect al modernitatii pentru care critica de arta a timpului (intre care si George Oprescu) si istoria de mai tirziu (inclusiv Ion Frunzetti) au avut putine afinitati, manifestindu-si mai degraba rezervele:
« Sensibilitatea simbolista... a fost considerata stinjenitoare inca de la primele ei manifestari de catre traditionalisti si semanatoristi.»
Cartea de fata reprezinta, fara indoiala, o lectura interesanta, instructiva: pentru publicul larg, este o calatorie in lumea– uneori desueta, mereu nostalgica– a unui univers plastic ale carui forme rimeaza cu versurile poetilor simbolisti. Specialistii au ocazia sa descopere un studiu bine articulat, in care cercetarea documentelor este sustinuta de atenta analiza a operelor. Recitirea presei timpului, exercitiu complicat si adesea frustrant, reface o ambianta literara in consonanta cu sculpturile redescoperite in depozitele muzeelor sau in cimitirele noastre. [...]

Ruxandra Demetrescu,
Dilemateca, iunie 2009, p. 42

Visuri si himere

Cu adevarat novator este segmentul dedicat sculptorilor minori influentati de Rodin. Sotropa reuneste pentru intiia oara un grup de sculptori cvasinecunoscuti, legati in timpul vietii lor doar de afinitatea– niciodata impartasita ca opinie de grup– pentru simtirea simbolista de sorginte rodiniana. Horia Boamba, Anghel Chiciu, Filip Marin, Teodor Burca, Alexandru Severin, dar si Ion Jalea si Frederic Storck, in ipostaza timpurie a creatiei lor, ni se infatiseaza ca o veritabila generatie de artisti simbolisti.În pofida surselor documentare sarace, a insuficientei referintelor critice, a absentei lucrarilor din expunerea muzeelor, autoarea reconfigureaza cu inteligenta si rigoare biografii, destine, traiecte creatoare– intr-un cuvint, o intreaga fresca artistica surprinzatoare si sugestiva. Datorita relatiei sale privilegiate cu Alexandru Macedonski, Severin face o figura aparte. Sculptorul si poetul
si-au dedicat unul altuia lucrari magulitoare si, probabil, sub influenta lui Macedonski si a cenaclurilor sale, Severin a fondat in 1915 Cenaclul idealist. Printre membrii sai s-au aflat pictorii Paul Popescu, Alexis Macedonski, Leon Biju, D. Mihailescu, iar principesa Elisabeta si principele Carol au patronat noua societate.
Cercetind« ecourile scolii müncheneze in opera lui Oscar Spaethe si Frederic Storck», fara a neglija alte optiuni stilistice din creatia celor doi, Sotropa ii asimileaza in buna parte spiritului Tinerimii artistice, societate cu care ei s-au identificat. Oscar Spaethe a fost cel care a convins-o pe principesa Maria sa accepte patronajul societatii, fiind cucerit, la rindul sau, de interesul printesei pentru arta idealista si mistica. De altfel, citeva dintre operele sale cele mai reusite i-au fost comandate sau achizitionate de printesa: Sfintul Ioan Botezatorul, Sfinta bizantina, Fiat lux, Florentina si bustul Printesei Elisabeta. Nu mai putin, Frederic Storck, despre care s-a spus ca i-a conferit Tinerimii coloratura ei psihologica, a executat citeva opere la cererea Mariei: Eva, Tentatie, Salomeea, bustul Principelui Carol. Toate acestea, alaturi de alte creatii asemanatoare ale grupului de la Tinerimea artistica, vorbesc despre o veritabila emulatie, despre crezul artistic al unei intregi generatii. Sotropa analizeaza atent nu doar etapele creatiei celor doi, ci si ambianta culturala a epocii, pentru a extrage, rind pe rind, ecourile Secession, cele renascentiste sau cele bizantine, care nu o data se impletesc in una si aceeasi lucrare. Teme dispretuite sau minimalizate ulterior de critica– precum figura androginului si portretele feminine manifest decorative ale lui Spaethe, sau mondenele senzuale si seducatoare ale lui Storck– sint revalorificate in contextul simbolismului din BelleÉpoque si investite cu semnificatie noua.
Profund meritorie este aici reconsiderarea sculptorului Spaethe. Blamat in epoca pentru relatia strinsa cu Casa Regala si grav subestimat apoi de George Oprescu, Spaethe nu s-a bucurat de posteritatea cuvenita, singura sa alaturare de miscare simbolista datorindu-se lui Paul Constantin, in binecunoscuta sa lucrare Arta 1900 in Romania.Începind cu cartea Adrianei Sotropa, cu rolul pe care ea i l-a atribuit lui Spaethe in simbolismul de la noi, nici o sinteza viitoare a fenomenului nu va mai putea ignora importanta operei acestuia.

Himerele lui Paciurea

Autoarea l-a inclus in cercetarea sa pe« Paciurea, creatorul himerelor» datorita fortei extraordinare de sugestie si a profundei originalitati pe care el reuseste sa le imprime materiei. Creaturile hibride ale lui Paciurea sint, desigur,« de departe cele mai misterioase si fascinante prezente din sculptura romaneasca». Vadit sedusa de existenta dureroasa si de opera stranie din anii’20 a artistului, Adriana Sotropa le dedica pagini insufletite. Bazindu-se pe marturiile celor care l-au cunoscut pe artist, pe extrase din presa timpului sau pe investigatii tirzii, ea reconfigureaza o biografie si un traseu creator pe cit de miscatoare, pe atit de plauzibile. Ni se clarifica astfel etapele creatoare, raporturile cu arta universala, suisurile si coborisurile carierei sau temele predilecte– dintre care unele incidentale, insa nu mai putin marcante, ca Adormirea Maicii Domnului, capodopera a neobizantinismului. [...]
Numeroase sint meritele Adrianei Sotropa in elaborarea acestei carti. Iar capacitatea ei de a sintetiza un subiect dificil si de a-l face accesibil scriind concis si alert, desi in stil nobil, ne dezvaluie o gindire matura, supla si neinhibata, capabila de a propune analogii dintre cele mai neasteptate, nu fara a-si asuma si concluziile dilematice. Merita subliniata, fara indoiala, si aptitudinea ei de a cuprinde un material documentar consistent, de a folosi surse numeroase si diverse, repertoriate in referinte si note dense– de la, uneori, firava critica de la inceputul secolului si pina la mici articole, aparent nesemnificative, din presa vremii, de la insemnarile captivante ale scriitorilor simbolisti la comentariile unor publicisti si specialisti in arta ce au perceput cu acuitate noutatea curentului la jurnale manuscrise si materiale de arhiva inedite sau rarisim semnalate in studii anterioare si pina la cunoscute cercetari din domeniu, de la textele subtile ale unor psihologi si esteticieni pina la parerile avizate ale apropiatilor Casei Regale. Gratie acestui studiu, istoria artei noastre s-a imbogatit cu un nou si incitant capitol despre inceputurile sculpturii romanesti moderne.

Marian Constantin,
Observator cultural, 14-20 mai 2009, p. 27

OPINIA CITITORILOR