Iar in toiul noptii, cand s-a pornit sa intepe, in ace nevazute, vantulet aspru si patrunzator din susul vaii, aducand miros tare de iarna apropiata, in adapostul poalei de hambar, din fundul curtii, Manlache s-a intins pe podina de scanduri, a strans pe Firicel in pulpana surtucului, de l-a lipit ca pe un copil langa inima, langa trupul lui mare si cald si i-a spus, i-a spus, i-a spus... Povesti dulci dintr-o lume de primavara, cu soare mult, cu prispe de lanuri unde mijesc tuleie verzi pe buzele pamantului, cu puf de miei care zburda stangaci si hazlii in picioruse tepene de lemn si mai ales cu copii... cu copii multi, veseli si cu labe necrescute, negre, cu gurita frageda, care tremura si palpaie clatind incet, incet de tot... neauzit:

„Dupa dealul cela mare,
Velerim si Veler Doamne...
Rasarit-a mandrul soare...
Velerim si Veler Doamne...