Dupa modelul lumilor create de J. R. R. Tolkien si George R. R. Martin, cartea scrisa de unul dintre cei mai promitatori tineri scriitori romani, George Cornila, propune o incursiune in istoria tracilor, incarcata de evenimente pierdute in negura timpului, si in mitologia unor vremuri indepartate.

Cartea I – Toiagul de stejar – face parte din trilogia "Regele lupilor”, o fantezie istorica, in care razboinici daci, soldati romani si barbari cimerieni traiesc pe pamanturi castigate din ghearele balaurilor, ale zmeilor, ale scorpiilor si ale ghionoilor, intr-o lume a farmecelor, a blestemelor si a miracolelor, deasupra careia vegheaza o sumedenie de zei, unii milostivi, altii necrutatori.

Am facut primele insemnari pentru „Regele lupilor” in iunie 2012, pe cand ma aflam in convalescenta dupa o interventie chirurgicala neasteptata, intr-o vila de pe o insula greceasca. Inca nu finalizasem „Miezul noptii in Cartierul Felinarelor Stinse”, asa ca abia in decembrie am inceput cu adevarat lucrul, dupa ce am parcurs vreo doua mii de pagini de bibliografie preliminara. Ideea de baza mocnea de multa vreme in mine si avusesem in repetate randuri intentia de a scrie o nuvela cu o astfel de intriga, insa abia dupa ce am vizitat Sarmizegetusa Regia, un loc de care am ramas profund indragostit, mi-am spus cu hotarare ca aceasta poveste merita mai mult, un roman, daca nu chiar o trilogie. Parasind sanctuarul dacic, am promis ca aveam sa o scriu.

Fiind pasionat inca din copilarie atat de istorie, cat si de mitologie, citind tot ce-mi cadea in mana pe aceste teme, luandu-mi in permanenta notite si creionand schite, consider ca aceasta carte m-a asteptat dintotdeauna pentru a o scrie sau ca, in toti acesti ani, m-am pregatit pentru ea, fara a banui macar. Simteam nevoia sa o scriu, asa cum simteam nevoia de a citi o astfel de lucrare, o carte care sa vorbeasca despre istoria si mitologia noastra, fara polemici, fara interese si fara pretentii de stabilire a unui adevar.

Dacii mei sunt impartiti in tagme ale caror radacini se pierd in vremuri imemoriale (Lemnari, Arghelari, Pielari, Lupari, Pescari, Pietrari, Soimari, Draconari), fiecare cu propriile obiceiuri si traiesc pe pamanturi castigate din ghearele balaurilor, zmeilor, capcaunilor, scorpiilor si ghionoilor, intr-o lume a farmecelor, a blestemelor si a miracolelor, deasupra careia vegheaza o pleiada de zei, unii milostivi, altii necrutatori.

Incercand dintotdeauna sa-mi imaginez viata oamenilor care au trait inaintea vremurilor noastre, urmarind cu mare placere orice incercare de a le readuce la viata, fiind fascinat de lumile create de J. R. R. Tolkien si George R. R. Martin si parcurgand inca vreo cinci mii de pagini de bibliografie, am asternut pe hartie viziunea mea a cum trebuie sa fi fost lumea daca miturile ar fi fost adevaruri si daca viata cotidiana s-ar fi impletit cu fantasticul. A trebuit insa sa fac foarte multe supozitii intrucat, desi informatii despre lumea dacilor par a se gasi pretutindeni, foarte putine sunt cu adevarat utile si foarte putini s-au incumetat sa faca reconstituiri verosimile. Aceste aspecte insa nu sunt neaparat negative pentru scriitura, impingandu-ma sa-mi dau frau liber imaginatiei si sa vad aceasta carte ca pe un urias teren de joaca, iar scrierea ei ca pe o mare delectare.

Capitolul de inceput al cartii prezinta momentul unei campanii militare esuate, neatestate documentar in vremea regelui roman Tarquinius Superbus, pe pamanturile salbatice stapanite de dacii lui Zalmoxes. Ferocitatea cu care isi apara avutul si comuniunea cu natura fac imposibila, pentru moment, o cucerire a Daciei. Abia sase veacuri mai tarziu, cand sufletele oamenilor erau decazute, aceasta este realizata de catre imparatul Traianus. Dupa aceasta introducere, actiunea cartii se muta la cateva decenii dupa cucerirea romana, in imaginara asezare Ustidava, unde Daizus, fiul lui Komozoi, apartinand stravechiului neam al Padurarilor-Lemnari, fascinat de povestile despre voinici legendari, fiare inspaimantatoare si taramuri indepartate, spuse de bunicul sau, vede prezenta strainilor ca pe o asuprire si totodata ca o insulta la adresa strabunilor. In Noaptea Focului Viu, festivalul dinainte de inceperea muncilor campului, dupa prea mult vin si gelos ca fata de care se indragostise dantuia cu un soldat roman, Daizus indrazneste a-si exprima in fata tuturor parerile.

Este inchis in temnita de sub castru, la porunca legatului roman Quadrattus si cu incuviintarea capeteniei dace Ziatarkus. Intemnitarea ii da ragazul sa se gandeasca la decaderea neamului sau, la umilintele indurate, la fata pe care o iubea si la vechea legenda a celor trei insemne ale puterii, faurite la porunca strabunului Burebista, cel care reunise triburile trace, din lemn de stejar si fier cazut din cer: toiagul care dadea purtatorului capacitatea de a chema in ajutor codrii si fiarele, sabia care dadea forta bratului si coroana care daruia limpezimea mintii si abilitati de mare carmuitor, purtate de-a lungul timpului de numerosi regi, demni sau nedemni de ele. Reunite insa de un suflet neprihanit, cele trei artefacte ar fi putut sa aduca alungarea asupririi romane si revenirea neamului dacilor la maretia de altadata. Toiagul fusese luat de o fosta Mare Preoteasa a dacilor, refugiata in salbaticie si supranumita Muma-Padurii, sabia se pierduse pe undeva prin Tinutul Zmeiesc, iar coroana la poalele indepartatului Munte de Foc, fieful balaurilor. Daizus se hotaraste ca, odata iesit din temnita, sa plece in cautarea lor.

Numeroasele aventuri prin care trec, atat in tinuturi reale, cat si pe taramuri de basm vor fi continuate in cartea a doua a trilogiei, „Fierul zeilor”.

Coperti: Cartonate cu supracoperta
Anul aparitiei: 2014
Nr. pagini: 287