Sirena fluiera lung, a prapad. Automobilul salvarii bate clopotul, care suna a sange...

Trasnit cu capul pe pamant, Toader deschide greu ochii. Il doare teasta... ceafa... pieptul...

– Du’ie..., sopteste.

Niciun raspuns. Intareste cu cazna grea:

– Du’ie! N-auzi?

Niciun raspuns.

Iar in strafulgerarea otravita a banuielii gaseste tarie sa se dezlege de chinga si iese morman cu gatul frant, sa se culeaga din ramasitele lui, sa se incordeze pana la nebunie si, impingand fuselajul, sa se tarasca afara...

– Du’ie Merisor! striga si anevoie se scoala, agatandu-se si rezemandu-se de avion. Apoi, deodata, glasul scade a plans moale, infrant: Du’ie...

Caci Merisor nu mai este nicaieri...

Apa neagra si cu duhlet greu se revarsa peste lume. Toate plutesc in nefiinta, camp, case, avion si cer... Trupul   s-a destrunat deodata. Nu mai este trup...

Doar mugind inspaimantator si inspaimantator de deslusit:

– A cazut pe drum!

Si se sprijina pe avionul care pufneste surd sub izbitura manii grele, ca un sicriu sub cel dintai bulgare de pamant.

– Ce vor oamenii istia? se intreaba cu sleire creierul pierdut sub hauieli de mijloc intre stari.

– Ma bat?...

Iar printre palmele si pumnii repeziti, lumea urla inainte fara rost, fara inteles.

– Costache! taie un cutit de glas.

Iar in ochii holbati ai tuturor creste o mica aratare de iarba, care goneste impleticindu-se:

– Nu va dau voie sa-l bateti!

Si Merisor, cu glas incet, cu sprancenele tresarite peste ochii tristi, care licaresc ciudat, cand dedesubt le stau buzele albe tremurate de zambet, se opreste in loc, lasa capul pe un umar si se uita lung la Toader...

Sopteste:

– Ai aterizat asa... ca sa... pentru mine?

Pieptul i se zbate sub scoarta grea a hainei de piele. Sterge incetul firul de sange prelins din nara stravezie a baiatului si isi uita mana pe obrazul cel stors de vlaga.

– Toa...

Apoi nu se mai aude. Plange...

Doua biete inceputuri uriase, ale lumii care va sa vie...