Inca de la intemeierea Centrului de Istorie al iconografiei si al artelor liturgice in cadrul Institutului de Teologie ortodoxa„Saint Serge” din Paris, al carui director am fost incepand cu anul 1986, cercetarea noastra a fost orientata in doua directii: pe de-o parte, studiile axate in mod specific pe iconografie, asa cum a fost ea definita de faimoasa scoala iconografica ruseasca ai caror reprezentanti cei mai cunoscuti sunt F. Bouslaeff, N. Kondakoff si D. Aïnaloff, alaturi de A. Grabar in Franta; iar pe de alta parte, studiile axate mai mult pe teologie, care se ocupa in mod special de statutul si invatatura despre imagine in Biserica, studii intreprinse in cadrul perspectivei elaborate de L. Uspensky, intemeietorul unei noi discipline academice, pe care el insusi o numea„teologia icoanei”.

Mai ales in cadrul acestei din urma orientari, vizitele Parintelui Stéphane Bigham la Institut au constituit o valoroasa imbogatire pentru cercetarea si valoarea academica a Centrului nostru. De la inceput am simtit un acord profund cu Pr. Stéphane in ceea ce priveste caracterul pervers al prejudiciilor confesionale care au mentinut si repetat cu atentie, din generatie in generatie, un numar considerabil de mituri: de exemplu, aniconismul dogmatic presupus al primilor crestini sau existenta unei ostilitati motivate din punct de vedere teologic fata de imagini care ar proveni inca de la Apostolisi ar fi fost propovaduita de cei mai„luminati” dintre Parinti. Aceasta ostilitate a fost cea care, in cele din urma, a izbucnit fatis in marea miscare a iconoclasmului bizantin care, fiind preocupat de un crestinism„pur si spiritual”, a respins ca pagana si idolatra faurirea de imagini liturgice si, chiar mai mult, inchinarea la ele. Mai mult, dintotdeauna am simtit ca orice studiu serios de teologie a icoanei necesita o analiza detaliata a„documentelor fondatoare” ale iconoclasmului, la fel de mult ca raspunsurile Sfintilor Apologeti. Asadar, am fost imediat confruntati cu intrebarea foarte serioasa a autenticitatii acestor documente si am observat, cu o usurare neindoielnica, faptul ca, in analiza finala, conform cercetarii celei mai recente, nu exista decat trei documente care merita un studiu detaliat: canonul 36 al Sinodului de la Elvira, asa-numita epistola a episcopului Eusebiu[1] al Palestinei catre Imparateasa Constantia si, in cele din urma, un grup de scrieri atribuite de iconoclasti Sfantului Epifanie al Ciprului, un scriitor prolific, Parinte al Bisericii si specialist in ereziile crestine.

Acest ultim grup de scrieri a fost deja obiectul unei controverse mai degraba violente intre istoricul german protestant, Karl Holl, si cercetatorul rus ortodox mai tanar, George Ostrogorsky, care, in a sa lucrare faimoasa Studien zur Geschichte des byzantinischen Bilderstreites (Breslau, 1929), a fost de parere ca a dovedit, impotriva lui Holl, lipsa de autenticitate a corpusului„pseudoepifanian”. Sa ne amintim ca argumentele sale au impresionat astfel de cercetatori straluciti precum Pr. G. Florovsky si Pr. J. Meyendorff. Primul a vorbit despre aceste scrieri ca fiind„cu cea mai mare siguranta neautentice”, in timp ce ultimul le-a calificat ca fiind„de o autenticitate indoielnica”. In analiza finala, respingerea aproape unanima a argumentelor lui Ostrogorsky de catre ucenicii lui Adolf von Harnack si cei care ii urmeaza gandirea a fost cauzata mai putin de respectabilitatea stiintifica neindoielnica a lui Holl decat de inertia lumii academice germane si solidaritatea confesionala a acesteia. Cititorul poate urma etapele si argumentatia in aceasta lucrare de fata.

As vrea, prin urmare, sa subliniez aici meritul Parintelui Stéphane fiindca a fost receptiv la propunerea mea de a deschide din nou dosarul spinos al asa-numitului„iconoclasm al lui Epifanie”, in ciuda celor 80 de ani de„consens stiintific” pasnic. Entuziast si plin de modestie, el a refuzat solutia care a fost adoptata de vasta majoritate a celor care au socotit potrivit sa se ocupe cu aceasta chestiune prin simpla lor aliniere la opinia unuia sau a altuia dintre autorii principali: Holl sau Ostrogorsky. Dimpotriva, el nu a ezitat sa accepte provocarea analizarii din nou a vastului dosar alcatuit din doua sectiuni. Prima este, desigur, controversa bizantina, dar el stia destul de bine ca este in sine elementul determinant pentru o intelegere corecta a celei de-a doua sectiuni, dezbaterea moderna, si acest lucru este ceea ce Holl nu vrea sa recunoasca. Curajul prietenului nostru canadian a fost rasplatit. Deconstructia pe care a facut-o mitului despre„iconoclasmul lui Epifanie” nu poate fi trecuta cu vederea de nici un cercetator care se va ocupa, de acum inainte, cu aceasta tema la care Parintele Stéphane a putut sa adauge noi elemente si o perspectiva personala.

Acest studiu postdoctoral, cu o bogata bibliografie si analize foarte folositoare pentru o cercetare mai profunda, nu seadreseaza doar publicului de specialitate, care este constient de complexitatea alambicata a iconoclasmului bizantin, ci, de asemenea, publicului mai larg, educat desigur, care doreste sa se adanceasca mai mult intr-o problema al carei scop real a fost nesocotit de o multime considerabila de istorici, bizantinologi si teologi din toate categoriile. In acest sens, toti cititorii vor aprecia in prima parte traducerea corpus-ului delicti in sine, adica a tuturor scrierilor iconofile atribuite lui Epifanie, care sunt completate de inselatorul sau„portret general– asa cum este zugravit in scrierile iconofobe”.

Partea a doua se ocupa de controversa bizantina, cronologia sa, si argumentele autorilor vechi impotriva autenticitatii scrierilor, in randul carora partea leului ii apartine, evident, Sfantului Patriarh Nichifor si lucrarii sale principale– inca subestimata– Respingerea lui Eusebiu si a lui Epifanide. Partea a treia contine un dosar detaliat al controversei modernecare reprezinta pentru toti cercetatorii nu doar un tezaur cu informatii precioase despre o dezbatere pe care Parintele Stéphane a dovedit-o ca fiind neincheiata ci, de asemenea, o fresca de mare intindere a uimitoarelor rasuciri si schimbari de directie pe care adesea le-au luat caile de cunoastere si transmiterea acesteia. In partea a patra, autorul ne ofera evaluarea personala a tuturor argumentelor impotriva autenticitatii scrierilor iconofobe atribuite Sfantului Epifanie.

Dorim sa evidentiem in mod special urmatoarele idei din concluzie:

1.„Consideram ca nu este credibila ideea ca Sfantul Epifanie al Salaminei ar fi putut sustine ca nimeni, la sfarsitul secolului al IV-lea, nu auzise vreodata de imagini crestine”.

2.„Suntem de parere ca scrierile iconofobe dovedesc o hristologie dochetista, adica o hristologie unilaterala, care inclina in favoarea dumnezeirii, diminuand astfel realitatea deplina a omenitatii. Aceasta orientare se afla in opozitie totala cu opiniile Sfantului Epifanie”.

3.„Oricat de excentric va fi fost probabil Epifanie al Salaminei, nu exista nici o marturie autentica care sa ne poata permite sa-l consideram un iconofob extremist sau un iconofob de orice fel, nimic care sa ne poata permite sa-l numim Invatator al iconoclasmului.

4.„Acceptam punctul de vedere al Patriarhului Nichifor, potrivit caruia cheia pentru rezolvarea chestiunii autenticitatii o reprezinta deosebirile doctrinare dintre cele doua corpora [scrierile Sfantului Epifanie autentice si cele false; N. Ozolin], si nu asemanarile stilului literar.”

De fapt, chiar acest argument, dovada a viziunii limpezi a sfantului patriarh, este factorul care mie mi se pare decisiv in rezolvarea chestiunii autenticitatii„corpusului iconofobic” atribuit in mod eronat lui Epifanie. Remarcam, de asemenea, ca asemanarea doctrinara cu asa-numita Epistola lui Eusebiu catre Constantianu a trecut neobservata de eruditul patriarh Nichifor. Mi se pare ca aceasta permite o apreciere comuna atat a epistolei pseudo-eusebiene, cat si a corpusului pseudo-epifanian. Anacronismul evident al problematicii lor globale este vizibil in mod flagrant, fiindca aici problema inchinarii la icoane are un caracter central. Insa, asa cum stim din izvoarele arheologice si liturgice, icoanele, in intelesul tehnic de portrete vizibile ale lui Hristos si ale sfintilor, ca de altfel si inchinarea/venerarea liturgica a acestor imagini, nu existau inca fie la sfarsitul sau, chiar mai putin, la inceputul secolului al IV-lea.

Mai mult, se poate observa ca trupul material, omenesc al lui Hristos se dizolva in firea Sa dumnezeiasca, ceea ce indica o tendinta monofizita clara, acest lucru fiind deja remarcat de Ostrogorsky, iar in vremurile noastre puternic accentuat de von Schönborn. Falsificatorii iconoclasti au reusit astfel, chiar si fara intrebuintarea cuvantului aperi-graptos, sa propovaduiasca indescriptibilitatea Mantuitorului, fiindca„nu trebuie sa rusinam cu culori moarte si lipsite de viata stralucirea orbitoare a slavei dumnezeiesti, de nedescris si scanteietoare a lui Hristos si a sfintilor”. Si, in cele din urma, toate scrierile in discutie exprima aceeasi repulsie radicala dualista, tipica gandirii neoplatoniste si origeniste, fata de trup si carne, pentru care nu exista nici o nadejde de mantuire.

Concluzia este adresata, in mod evident, tuturor: iconoclastii nu au putut oferi citate patristice care sa aduca marturiein favoarea unei condamnari neindoielnice a inchinarii la icoane. In ochii lor, cei doi episcopi faimosi, Eusebiu si Epifanie, sub numele carora au fost alcatuite documente false, se potriveau mai bine decat oricine altcineva acestei inselaciuni.

Mie mi se pare limpede faptul ca argumentele decisive pentru sau impotriva unei fraude nu se bazeaza pe„dovezi” de ordin filologic. Falsificatorii bizantini au imitat cu usurinta stilul si terminologia autorilor din veacul al IV-lea. Cu toate acestea, in afara caracterului neindoielnic anacronic al presupusei practici a inchinarii la icoane in perioada lui Eusebiu si Epifanie, inselaciunea este dovedita cel mai puternic, asa cum spune si Parintele Stephan, de argumentatia lor teologica identica. Atribuita in mod fals celor doi episcopi, aceasta argumentatie coincide perfect cu tezele„tenorilor principali” ai iconoclasmului, Constantin al V-lea Copronimul si anturajul sau. Ei sunt, in opinia mea, autorii reali atat ai scrierilor pseudo-epifaniene, cat si ai asa-numitei epistole a lui Eusebiu al Cezareei catre Constantia.

 

Pr. Nikolai Ozolin
Anul aparitiei : 2013

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review