„Sa nu vinzi inger pazitor! este o povestire curajoasa, un basm citadin modern despre un copil de noua ani, Nono, care cunoaste de timpuriu greutatile vietii. Dupa ce mama lui ajunge la spital in urma violentelor domestice de care n-a reusit sa-l protejeze nici pe Nono, acesta va trebui sa se descurce complet singur. Nono se imprieteneste cu o haimana simpatica, Corsaru, care-i promite ca-l va ajuta sa-si implineasca visul– acela de a vedea marea. Dar pentru o asemenea calatorie iti trebuie bani. Asa ajunge Nono sa-i vanda Reginei unicul sau lucru de pret– propriul inger pazitor. Dar, cum fara inger pazitor, fireste, n-ai cum sa razbati in viata, lucrurile iau o intorsatura cat se poate de dramatica pentru Nono... Cine este Regina si de unde vine ea, cum e sa ai prieteni amuzanti si descurcareti alaturi de care sa traiesti un basm cu final fericit si cat e de important sa crezi cu putere in ceva veti afla urmandu-l pe Nono pana la capat in aventura vietii lui.“ (Alexandru Al. SAHIGHIAN)

„Ei, da, sunt si zile din alea bune. In zilele bune, Corsaru si Nono se-asaza pe-o duna de nisip la mare. Si hranesc pescarusii. Valurile mari au creste inspumate. Iar aerul are gust foarte sarat, si cerul e pe de-a-ntregul albastru, si undeva, departe, unde se-ating cerul si marea, soarele apune intrand in apa ca o uriasa portocala incandescenta. Si jos, pe plaja, un catel alb latra la valuri. Il cheama Brutus si are o fundita albastru-deschis prinsa in par.“



Uneori chiar trebuie sa plecam. Acolo unde e vara.
Poate ca... undeva in sud. Poate... la mare.
Pornim la drum si miroase a soare si vant. Pornim la drum si miroase a peste, gudron si alge.
Pornim la drum si randunicile sunt pescarusi. O cotim.
Iata gara.
Iar in spatele garii, stim sigur, in spatele garii se intinde marea.
Sunt si zile din alea bune.
De pilda, zilele de targ, cand la sfarsit negustorii isi impart marfa pe nimic. O lada de capsuni rascoapte. Sau bananele cu pete cafenii. Si pe urma mai sunt si carnatii fripti ramasi de la gratar, si nitica paine uscata.
In zilele bune, Corsaru si Nono se duc seara la rau si se-asaza in nisipul de pe mal, acolo unde ard focuri micute. Focuri aprinse cu lemnul adus de ape. Ceva mai incolo stau ceilalti. Peer Chelbosu si]ohnny-Muzicuta, Ilse Roscovana si Hein Schoop cel cu un ochi de sticla. Dar cu de-alde astia Corsaru nu vrea sa aiba nimic de-a face. Astia-s boschetarii, bautorii de trotil, chistocarii, piratii malurilor.
- Nu suntem noi dintr-astia, Nono. Noi, nu! zice Corsaru.
Intre ei se afla lada cu capsuni rascoapte. Si pungile de plastic. Doua pungi pline ochi cu toate
Sa nu vinzi inger pazitor! 7
lucrurile Corsarului. Corsaru isi pazeste pungile ca pe ochii din cap. Nimeni n-are voie sa vada ce-i in ele, nici Nono.
- Jos labele, piciule! zice Corsaru. Asta-i proprietate privata.
Iar Nono il admira pe Corsaru, fiindca el e deja mare si poarta o sapca de baseball Red Socks, si fiindca mereu se descurca, intr-un fel sau altul.
Corsaru e fortos.
Corsaru se pricepe la toate.
Te poti baza pe el, macar ca n-arata cine stie ce: e putintel la trup, un pispirica.
Ochii insa nu-s asa. Ochii lui sunt mari, si negri, si stiutori - seamana nitel cu ochii unui corb, si cand e furios te fulgera din priviri, iar atunci nimeni nu indrazneste sa se ia de el. Nici chiar Peer Chelbosu.
Corsaru e vesnic pe drumuri. Cel putin asa zice el.
La drept vorbind, Nono nici nu-si poate in-
chipui cum ar putea fi altfel.
Corsaru stie tot. Corsaru-i Corsaru.
Altfel stau lucrurile cu Nono. El abia a implinit noua ani.
De cele mai multe ori, Nono se codeste. Nono isi trage capul intre umeri si se face mic.
Un singur lucru stie Nono sa faca bine: e un echilibrist de forta, un echilibrist si-un catarator. Fiindca Nono stie sa se catere pe case - sau cel putin pe una.
A exersat mult. Dar asta inainte, pana cu o saptamana in urma.
In secret, mama ii lasa totdeauna fereastra deschisa, toata noaptea i-o lasa deschisa. Pentru ca Nono sa poata intra pe fereastra cand toti ai casei dormeau.
- Sa te feresti de el, ii spunea mama. Cel mai bine e sa vii abia noaptea. Fiindca noaptea el doarme, si-atunci nu poate sa-ti faca nimic rau. Las fereastra deschisa, ii spunea mama. Iti pun mancarea pe masa din bucatarie. Si sa nu faci zgomot, pricepi? Pur si simplu sa fii invizibil, daca nu te vede n-ai cum s-o patesti,
Apoi insa a patit-o chiar mama, au luat-o de-acasa cu ambulanta.
Iar acum fereastra-i inchisa. Si Nono nu mai poate sa intre. Si pe masa din bucatarie nu mai e mancare. Au trecut deja opt zile de cand nu mai e.
Nono era pentru prima oara singur-singurel.
Complet singur pe strada, complet singur in oras si pe lume - chiar si noaptea. Si daca nu l-ar fi intalnit pe Corsaru n-ar fi avut nici o sansa.
Sa nu vinzi inger pazitor!
- Te bunghesti ca unu' care-a sters-o de-acasa, si dai din bascheti ca aI' de vrea sa fie prins.
- De unde stii tu asta?
- Si cand te abordeaza unu' pe la spate nu tre'
s-arati ca te-ai speriat. Te-ntorci tacticos cu fata la el si-l privesti drept in ochi. Si-acum, da-mi pace!
Apoi Corsaru isi vazuse de drum. Dar dupa
numai zece pasi Nono venise fuga dupa el. - Stai putin! Asteapta! Unde te duci? Corsaru se facuse ca n-aude nimic, fireste. - Eu vreau s-ajung la mare!
Si Corsaru se facuse din nou ca n-aude nimic. - La mare-i cald si bine! strigase Nono. La mare
e vara. Si sunt case unde nu locuieste nimeni... am putea sa mergem impreuna la mare...
Dintr-odata, Corsaru se oprise, aratand ca unul care stie el bine cum se-ajunge la mare.
- Noi doi, impreuna, la mare...?
- Da, impreuna, noi doi. Pe mine ma cheama
Nono, zisese Nono, gafaind, si-i intinsese mana lui Corsaru.
Atunci Corsaru se invoise, dandu-i mana si spunand:
- Eu sunt Corsaru.
In zilele bune, Corsaru si Nono se-asaza seara la malul raului. In spatele lor, malul urca in panta, si mai in spate e zidul inalt de sprijin. Sus sunt gradinile cu helestee cu pestisori de aur, iar in gradini se gasesc vilele albe cu dispozitivele lor de alarma si cu coloanele si terasele lor mari, care par totdeauna complet pustii si parasite, fiindca seara nu-i nimeni aici. Nici macar vara.
In zilele bune, Corsaru si Nono se-asaza seara la malul raului si uneori mai trece pe-aici cate un barcaz, fiindca in acest loc raul e deja binisor de larg, iar la mijloc e un senal navigabil.
Si de fiecare data Corsaru si N ono vorbesc despre mare, despre calatoria lor si despre cand ar urma ea sa-nceapa.
- Totul trebuie planuit cu precizie, spune Corsaru. Cand planuiesti ceva bine, totul sfarseste cu bine.
- Tu cum crezi ca este marea? O fi albastra, ori e verde? intreaba Nono.
- Fireste ca-i albastra. E albastra de tot, la urma urmei in ea se-oglindeste tot cerul.
- Dar ce gust crezi ca are marea? O fi dulce, ori e sarata? intreaba Nono.
- Fireste ca-i sarata. E sarata de tot, la urma urmei pestii nu inoata in apa cu zahar.
- Si a ce miroase? intreaba Nono.
- Marea? Fireste ca miroase a peste, gudron
si alge.
Sa nu vinzi inger pazitor! Il
Dupa care iar se zgaiesc la rau si viseaza nitelus la mare, si cand Nono inchide ochii chiar o vede. Vede atunci valurile mari cu crestele inspumate, care se rostogolesc la marginea plajei. Si poate chiar sa auda tipatul pescarusilor...
Si deodata Nono isi aminteste de povestea despre micul domn Hawelmann 1. Povestea i-a spus-o mama cand Nono era inca mic. De cate ori avea galci, ea-i spunea povestea. I-o spunea seara, cand N ono nu putea s-adoarma.
Micul domn Hawelmann voia si el sa-si ia lumea-n cap, si avea un pat cu rotile. Si intr-o buna noapte - buna e un fel de-a spune, nu era buna deloc! - si-a facut din cearsaf o panza ca de corabie, a tras adanc aer in piept, si-a umflat obrajii de n-a mai putut si a suflat in panza uite-asa: fffuuuuu, si dusu-s-a cu patul lui cu rotile cu tot.
Pisica, ce-i drept, a mieunat, si luna a luminat, si stelele au scanteiat din rasputeri, dar micul domn Hawelmann a calatorit pana sus de tot in cer - si toata noaptea ce-a facut?! Pai, s-a plimbat pe sub nasul bunei, rabdatoarei lune uite-asa, incolo
1. Micul domn Hawelmann, poveste scrisa in 1849 de Theodor Storm, despre un baietas care nu voia sa doarma si din aceasta pricina a dat de bucluc. (N tr.)
si-ncoace - si, macar ca era asa de mic, era limpede ca Hawelmann nu-si cunostea lungul nasului.
- Mama, cand imi faci si mie rotile la pat? intrebase Nono.
- Cand vei fi iar sanatos, micutule Hawelmann! spusese mama, si rasese.
In fiecare dimineata foarte devreme, mama trebuia sa mearga la lucru. Sa castige bani la Fischer& Frost, in fabrica. Acolo era o sirena, care vuia dimineata, la pranz si seara. Care vuia asa cum vuiesc si sirenele mari de pe vapoare.
Nono statea culcat in patul lui fara rotile si pe geam vedea cum lumina se tara pe cer. O lumina foarte inceata, mai intai cenusie, apoi trandafirie. Apoi sirena vuise - sirena mare de vapor de la Fischer& Frost. Si cand vuise Nono se dusese de-a berbeleacul in plina mare si pe un vapor, care abia seara avea sa traga la mal, tocmai in Australia. Si sirena mai vuise o data. Iar apoi mama il luase pe Nono in brate, si ce se mai bucurase ca-I regasise pe micul ei Hawelmann...
Mama totdeauna mirosea nitel a peste, a peste si a apa sarata. Si spunea mereu ca asta i se trage de la banii pe care-i castiga.
- Bani, zice Corsaru deodata. Avem nevoie de bani, Nono! Daca n-avem bani, n-avem cum
s-ajungem la mare. Daca n-avem bani, o sa ramanem pentru totdeauna aici, in oras. Si o viata-ntreaga o sa tot mancam banane stricate si-o sa scormonim prin Iazile de gunoi.
- Eu vreau la mare, omule, ma-ntelegi? spune
Nono. Si o sa fac orice ca s-ajung acolo. - Zau? O sa mergi chiar si-n maini?
- O sa merg chiar si-n maini!
- Esti ticnit! zice Corsaru si rade pe-nfundate.
Am cunoscut odata un catel care era ca tine - mic si negru si dadea tot timpu' din coada.
O vreme se lasa din nou tacerea. Doar raul curge inainte si parca murmura. Si de undeva de foarte departe se-aude sirena de la Fischer& Frost. - Si de fapt cum era cand erai mic? intreaba Nono.
- De un' sa stiu? spune Corsaru. Nu-mi amintesc. N-am fost mic niciodata.
- Prostii, fiecare a fost candva mic, spune Nono.
Corsaru se gandeste.
- Poate ca ai dreptate, dar nu mai stiu prea multe.
- Pai atunci, povesteste...
Corsaru isi increteste fruntea si-si mijeste ochii de parca ar vrea sa zareasca ceva departe, tocmai pe malul celalalt. Apoi isi da pe ceafa sapca rosie de baseball si spune:


Pagini: 96
An aparitie: 2013
Format: 15x22, 5 cm
Traducere: Alexandru Al. Sahighian