Psihoterapia este o stiinta care are o componenta de cercetare si una de aplicatie.

Ca demers practic, psihoterapia este interventie psihologica care vizeaza: (1) optimizarea si dezvoltarea personala; (2) prevenirea imbolnavirilor si promovarea sanatatii si (3) tratamentul problemelor subclinice si a celor clinice care implica in etiopatogeneza factori psihologici.

Demersul practic in psihoterapie se bazeaza pe rezultatele componentei de cercetare. Intr-adevar, cercetarea moderna in psihoterapia de astazi este extrem de complexa, fiind multi-, inter- si trans-disciplinara. 

Uneori, ca urmare a  complexitatii componentei de cercetare, se produce o ruptura intre cele doua componente (practica clinica vs. cercetare/teorie). Aceasta ruptura face ca partea practica sa stagneze si sa nu mai evolueze sincron cu progresele din cercetare, devenind in timp revoluta. Evident ca aceasta ruptura este mai mare sau mai mica in functie de

paradigma psihoterapeutica (ex. cognitiv-comportamentala vs. umanist-existential-experientiala vs. dinamic-psihanalitica), iar in cadrul fiecarei paradigme in functie de scolile mai specifice (ex. psihanaliza vs. psihoterapie dinamica de scurta durata etc.). 

Nu fac aici o evaluare a fiecarui capitol al lucrarii - fiecare autor asumandu-si responsabilitatea demersului sau -, ci a lucrarii integrate. Cuprinzand mai multe modalitati psihoterapeutice este si greu de a analiza/evalua riguros fiecare contributie individuala. Autorii capitolelor - capitole care descriu cazuri clinice abordate printr-o anumita modalitate psihoterapeutica - sunt cercetatori/cadre didactice si/sau clinicieni cu experienta (adesea supervizori in modalitatea pe care o prezinta), reprezentand un spectru mai larg de modalitati psihoterapeutice, cu accent pe abordarea cognitiv-

comportamentala, care este astazi prototipul psihoterapiilor validate stiintific.   

Asadar, vad lucrarea de fata ca o incercare de a apropia cercetarea si practica psihoterapeutica, pastrand astfel caracterul stiintific al psihoterapiei, cu patru implicatii importante: 

(1) practicienii pot avea acces la cazuri rezolvate prin proceduri fundamentate pe cercetarea din domeniu (mai avansata sau mai putin avansata, in functie de modalitatea terapeutica si/sau de interesul autorilor capitolelor), cazuri care, analizate critic, pot functiona apoi ca modele prototip pentru practica; 

(2) cercetatorii in domeniu pot intelege mai bine si investiga riguros problemele clinice cu relevanta ecologica;

(3) studentii in domeniu pot vedea modele care integreaza cunostintele declarative (ce stie psihoterapeutul?) cu cele procedurale (cum face?), care analizate critic pot avea un impact potential pozitiv asupra formarii lor in psihoterapie;

(4) publicul larg poate intelege ca psihoterapia este un demers normal, nestigmatizant.

Prof. univ. dr. Daniel David

• Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca (profesor)/Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA (profesor asociat).
• Directorul pentru cercetare al Albert Ellis Institute, New York, SUA.
• Supervizor in psihologie clinica, consiliere psihologica si psihoterapii cognitive si comportamentale. 

OPINIA CITITORILOR