Psihoterapia ortodoxa - Continuare si dezbateri - Hierotheos Vlachos.

"Aceasta carte este o continuare si, as putea sa spun, o aplicare practica a primei carti Psihoterapia Ortodoxa. Aceasta carte este oferita poporului lui Dumnezeu cu speranta ca ii va satisface foamea pentru adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Ii ajuta spre tamaduire si indumnezeire". (Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Cuprins:
Cartea I. Vieţuire spre vindecare
Introducere
1. Ortodoxie: ideologie sau vindecare?
2. Slujire şi contraslujire
3. Vindecarea sufletului
4. Sănătatea duhovnicească
5. Suficienţă de sine, disperare, bărbăţie
6. Echilibrul duhovnicesc
7. Înnoire duhovnicească
8. Pregătire şi trăire a Paştelui
9. Iubirea de sine (egoismul)
10. Invidia
11. Iubirea de plăceri (senzualitatea)
12. Imaginaţia
13. Visele
14. Repausul şi munca
15. Depăşirea morţii
16. Preabunul Iosif
17. Pronia dumnezeiască
18. Problema suferinţelor
19. Sfântul Grigorie Palama şi epoca noastră
20. Educaţia copiilor, după Sfântul Hrisostom
Cartea a doua. Dezbateri despre „Psihologia ortodoxă“
Introducere
1. Metafizică şi teologie
2. Psihoterapia ortodoxă şi cea umanistică
3. Cei îndumnezeiţi
4. Diavolul şi înşelăciunile lui
5. Preotul ca vindecător după Sfântul Grigorie Teologul
6. Preoţia spirituală şi iertarea păcatelor

6. Echilibrul duhovnicesc
În Liturghie, după Sfânta Împărtăşanie, există şi următoarea frază-rugăciune către Hristos: „Curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează“. Rugăm pe Dumnezeu să ne cureţe, să ne spele şi să ne îndrepteze. În principal am vrut să stărui asupra ultimului cuvânt, „îndreptează-mă“.
Cea mai mare problemă care preocupă omul este chestiunea îndreptării. Trebuie să fie echilibrat, încât să lucreze fiziologic în toate situaţile care se ivesc în viaţă. Precum o maşină este reglată bine şi funcţionează regulat, tot astfel şi omul are nevoie de o specială echilibrare duhovnicească. Trebuie să dobândească sănătate duhovnicească, încât să reacţioneze fiziologic la toate problemele care se manifestă în viaţă.
Există o mare nevoie de echilibru, deoarece prin cădere şi viaţa de păcat şi de patimi am fost dezechilibraţi. În loc să avem centrul vieţii noastre în Dumnezeu şi să cumpănim viaţa noastră cu temelia pe legea sfântă, o cumpănim cu temelia pe propria noastră logică care în multe chestiuni este absurdă. Centrul vieţii noastre a devenit omul şi nu Dumnezeu-Omul, legea raţiunii şi nu legea lui Dumnezeu, lucrarea patimilor şi nu lucrarea Preasfântului Duh. Astfel am fost complet dezechilibraţi. În realitate în ce constă dezechilibrarea şi încă în ce constă reechilibrarea noastră? Dezarmonizarea constă în faptul că mintea noastră a pierdut legătura, orientarea şi avântul către Dumnezeu şi se întoarce în alte direcţii. Mintea a fost omorâtă şi a fost secătuită. Sfântul Andrei Cretanul în „Canonul cel mare“ descrie această stare spunând: „Mintea a fost traumatizată, trupul a fost secătuit, duhul este bolnav“. Mintea fost traumatizată. În loc să dirijeze şi să stăpânească cu har, logica este dirijată şi stăpânită de aceasta. Şi în această situaţie toate lucrează necanonic, adică, împotriva firii. Astfel toată strădania noastră se află în faptul de a echilibra mintea, de a o elibera de tirania raţiunii şi de a o întoarce spre Dumnezeu. La acest lucru contribuie toată viaţa liturgică şi ascetică a Bisericii. Şi fireşte nu poate reuşi numai prin forţele noastre proprii, ci prin inspiraţia şi lucrarea sfântului har, adică prin conlucrarea voinţei celei sfinte cu cea omenească.
Sfinţii Părinţi au făcut mari eforturi să-şi echilibreze mintea şi s-o lase liberă să se avânte către Dumnezeu. Aş vrea în acest sens să amintesc luptele, dar şi învăţătura Sfântului Vasile cel Mare, care deşi este considerat un părinte implicat social, totuşi are o foarte adâncă experienţă a vieţii interioare (neptice) şi isihaste a Bisericii. Deja în epistola lui către Eustaţiu din Sevastia prezintă dorinţa care îl stăpânea, după studiile în lume, să dobândească cunoaşterea lui Dumnezeu, viaţa Sfântului Duh. Simţea ca pe o necesitate să-şi îndrepte caracterul pe care-l deformase „din cuvântarea către cei vicioşi“. S-a trezit din somnul adânc, a plâns pentru viaţa lui mizerabilă şi căuta îndrumare „spre pătrunderea învăţăturilor dreptăţii“. Exact atunci a alergat spre universitatea pustiei, către profesorii vieţii pustnice care erau monahii, şi acolo a trăit viaţa Bisericii şi a dobândit mărturia celor nevăzute. „Şi-mi făceam dovadă a celor nearătate pe cele văzute“. Cu alte cuvinte, Vasile cel Mare îndată ce a conştientizat dezechilibrul spiritual şi când a simţit că echilibrul nu este atins prin înţelepciunea lumii şi prin judecăţi logice corecte, a făcut totul ca să îl dobândească. Este clar, din toate informaţiile pe care le avem din viaţa acestui mare părinte al Bisericii, că a izbutit să atingă ceea ce dorea cu ardoare. S-a refugiat într-o aşezare singuratică lângă râul Iris în Pont şi acolo se ocupa cu viaţa isihastă. Pentru că numai liniştea în tot înţelesul cuvântului, ca stare interioară a sufletului, dar şi ca siguranţă, cel puţin la început, a condiţiilor exterioare, ajută omul în schimbarea lui spirituală, în echilibrarea lumii lui interioare. Astfel, în epistola către prietenul său, Sfântul Grigorie Teologul, descrie acest echilibru interior. Prezentând punctele centrale din epistola aceasta vom vedea în ce constă echilibrul duhovnicesc al omului.
Trei puncte din această preţioasă epistolă ne vor ajuta să vedem chestiunea echilibrului duhovnicesc.
Primul se referă la liniştea minţii. Accentuează sfântul necesitatea liniştii minţii, fiindcă precum ochiul, când este purtat în toate direcţiile şi nu este fixat într-un singur punct stabil, nu poate să vadă clar ceea ce se află înaintea lui, la fel se întâmplă şi cu mintea. Mintea trebuie să fie orientată spre Dumnezeu şi s-o preocupe numai Dumnezeu şi cele ce au legătură cu El. De aceea descrie semnificativ acest lucru care este temelia vieţii creştine: „În linişte trebuie să încerce a avea mintea“, adică trebuie să ne străduim să păstrăm mintea în stare de linişte. Acest fapt în realitate înseamnă plecarea din lume. „Nu partea exterioară a lui să fie în chip trupesc plecată din lume, ci să smulgă sulfetul din atracţia spre trup“. Sufletul trebuie să fie smuls din atracţia către trup. Cu alte cuvinte, sufletul trebuie să scape de robia conştiinţei lumeşti şi trupeşti şi să se raporteze la Dumnezeu.
Al doilea punct din epistola Sfântului Vasile cel Mare descrie mersul natural al minţii. Mintea omului nu trebuie să se împrăştie în lume prin simţuri, nici să se risipească spre cele din afară, ci să se întoarcă în ea însăşi şi prin ea însăşi să se înalţe la noţiunea de Dumnezeu. Acest lucru în realitate înseamnă mişcarea ciclică a minţii. Mintea lasă lumea şi se întoarce spre ea însăşi, drept care se înalţă la Dumnezeu. În această situaţie, deşi omul trăieşte în lume, totuşi primeşte uitarea firii şi are o neîntreruptă beţie a dialogului cu Dumnezeu. „Căci mintea nerisipindu-se în cele din afară, nici fiind dispersată de către simţuri în lume, se întoarce către ea însăşi, iar prin ea însăşi urcă la noţiunea de Dumnezeu; şi străluminată de acea frumuseţe şi lumină, primeşte uitarea propriei firi, netrăgând sufletul nici către grija hranei, nici către grija veşmintelor, şi, aducând nepreocuparea de grijile pământeşti, schimbă întreaga strădanie a ei înseşi spre dobândirea bunurilor veşnice“.
Al treilea punct se referă la faptul că, atunci când mintea omului, în pofida grijilor pământeşti, are o continuă amintire de Dumnezeu şi nu este întreruptă necontenita amintire a lui Dumnezeu din cauza lucrărilor zilnice, atunci acest fapt arată locuirea lui Dumnezeu în noi şi chiar dezvăluie că am devenit templu al lui Dumnezeu. Scrie marele luminător din Cesareea: „Şi acest lucru înseamnă sălăşluirea lui Dumnezeu, faptul de a avea pe Dumnezeu pus ca temei în tine însuţi. Astfel devenim templu al lui Dumnezeu, când nu este întreruptă continuitatea amintirii cu griji pământeşti, când mintea nu este tulburată de patimi neaşteptate, ci de toate fugind iubitorul de Dumnezeu se retrage spre Dumnezeu şi, îndepărtându-se de cele care ne invită la răutate, îşi petrece timpul cu ocupaţii care duc la virtute“.
În locul acesta este prezentat adevărul că toată strădania omului se află în faptul de a-şi înălţa mintea lui la Dumnezeu şi de a avea o neîntreruptă amintire de Dumnezeu. Atunci într-adevăr devine templu al Preasfântului Duh. Atunci nu încetează grijile pământeşti, dar mintea este vindecată, drept care toate funcţionează canonic (regulat).
Înfăţişând în aceeaşi epistolă un program cotidian de viaţă, spune că imediat cu răsăritul soarelui să se avânte omul în imne şi laude, cântând lui Dumnezeu, iar când mai târziu se îndeletniceşte cu diferite munci, „peste tot cu el să fie prezentă rugăciunea, şi cu cântări îşi va drege muncile ca şi cu sare“.
Chiar şi în timpul muncii există în chip tainic rugăciunea, omul caută şi slăveşte pe Dumnezeu şi astfel îşi înmiresmează şi înfrumuseţează muncile. Aici sfântul părinte nu recomandă întreruperea muncii, ci încununarea ei prin rugăciune. Pentru că rugăciunea înmiresmează munca zilnică. Mintea trebuie să fie îndreptată către Dumnezeu, să aibă o neîntreruptă amintire de Dumnezeu, să lucreze paralel cu diferitele munci ale zilei. Dar ca să se reuşească acest lucru este necesară curăţirea inimii de patimi. Începutul curăţirii este liniştea: „Aşadar, liniştea este început al curăţirii pentru suflet“.
Când omul se echilibrează duhovniceşte, adică atunci când mintea este îndreptată spre Dumnezeu şi slujeşte pentru El, atunci sunt aşezate la locul lor toate chestiunile exterioare. Comportamentul faţă de semenul său este cumpănit. Este foarte semnificativ că Vasile cel Mare în aceeaşi epistolă pe care o trimite Sfântului Grigorie Teologul, după ce descrie liniştea minţii şi neîntrerupta amintire de Dumnezeu, descrie în continuare şi unele elemente ale vieţii exterioare. Necontenit noi, oamenii, fiind schizofrenici, despărţim viaţa interioară de cea exterioară. Astfel unii pot să separe din epistola aceasta prima parte, în care sfântul vorbeşte despre liniştea mentală şi să neglijeze partea a doua în care vorbeşte despre purtarea exterioară iar alţii contrariul. Însă Vasile cel Mare, în scrierile sale, este echilibrat exterior şi interior. Integrat organic în Tradiţia ortodoxă, nu scindează viaţa interioară de cea exterioară.
Întâi de toate vorbeşte despre îndreptarea minţii spre Dumnezeu, deoarece aceasta este temelia vieţii spirituale.
Este foarte important că Filocalia sfinţilor neptici are ca subtitlu: „în care (filocalie) prin filosofia morală după practică şi teorie mintea se curăţeşte, se luminează şi se desăvârşeşte“. Se cere să existe această orientare a minţii, această echilibrare spirituală. Exact acest lucru îl prezintă, la începutul epistolei acesteia, Vasile cel Mare. În continuare însă descrie şi manifestările exterioare, care sunt fructul acestei echilibrări spirituale a minţii.
Astfel Vasile cel Mare se referă la faptul că omul îndreptat întreabă calm şi răspunde fără amor propriu, nu întrerupe „pe cel cu care discută când spune ceva folositor“, nici nu doreşte să introducă ostentativ propriul său cuvânt, tonul vocii este astfel încât să nu provoace şi să nu-l facă stânjenitor, este „amabil în conversaţii, plăcut în cuvântări“ şi când dojeneşte o face cu modestie, încât să fie „prielnic... celui care are nevoie de vindecare“. Mişcările trupului sunt măsurate şi echilibrate, îmbrăcămintea, chiar şi modul de hrană şi de somn este cumpătat la omul lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare prin acestea pe care le scrie evită să privească teoretic chestiunea şi evită să facă o etică a comportamentului exterior. Este cunoscător al întregii tradiţii isihaste a Bisericii şi de aceea accentuează că cel dintâi lucru este să fie îndreptarea minţii omului către Dumnezeu, după care sunt cumpănite toate manifestările. Omul cumpănit este sociabil. Mintea vindecată vindecă toate manifestările. Echilibrată în interior este echilibrată şi în afară. Cel care trăieşte sobru poate să trăiască adevărat şi în societate.
Din această mică prezentare a învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare se vede clar că echilibrul spiritual este în principal orientarea minţii către Dumnezeu. Se cuvine oricine să folosească diferite metode, mai ales pocăinţa, încât mintea să se smulgă din nelinişte, din mediul şi îndeosebi din tirania pe care o exercită logica, şi să aibă o neîntreruptă amintire de Dumnezeu, în ciuda preocupărilor zilnice ale trupului.
Precum omul, când munceşte sau conduce automobilul poate să se ocupe în acelaşi timp şi cu altceva, astfel este posibil, printr-o educaţie duhovnicească potrivită, să lucreze trupeşte şi mintea lui să aibă amintire de Dumnezeu. Într-adevăr, acesta este echilibrul duhovnicesc şi aceasta constituie sănătatea duhovnicească. Atunci omul se află în bună stare şi abordează cu uşurinţă orice problemă şi orice ispită pe care o întâlneşte în viaţa sa.
Aş vrea în continuare să menţionez două exemple, unul din viaţa monahală şi unul din cea lumească, care arată exact cum este îndrumat omul şi cum întâmpină diferitele probleme ale vieţii.
Viaţa monahală nu este cu desăvârşire o viaţă fără griji. Desigur există o categorie de monahi care îşi limitează la minimum activitatea trupească, încât să se exerseze în rugăciunea noetică (a minţii), în rugăciunea inimii. Aceştia sunt isihaştii. Dar şi aceştia au o muncă manuală, ca să preîntâmpine indiferenţa spirituală şi să procure cele pentru trai, cum recomandă Sfinţii Părinţi. Cei mai mulţi monahi şi în principal câţi trăiesc în chinovie, nu refuză munca trupească şi nu-şi petrec întreaga zi la chiliile lor. Dorinţa de a fi monahi nu comportă în chip necesar refuzul oricărei munci trupeşti, ci este legată de intenţia vie de a păzi riguros poruncile lui Dumnezeu. De aceea cea mai importantă virtute călugărească este ascultarea. Când monahul nu exersează virtutea ascultării şi când nu slujeşte obştea, atunci nu poate să dobândească darul rugăciunii noetice. Cea mai sigură învăţătură pe care poate cineva s-o atribuie monahilor este învăţătura pentru dobândirea ascultării. Monahii în mânăstirile ortodoxe învaţă în principal cum să-şi înfrâneze voinţa, care este „zid de aramă“ între noi şi Dumnezeu, învaţă cum să exerseze virtutea ascultării mai întâi de stareţ şi după aceea de întreaga obşte şi de toţi oamenii.
În acest climat de ascultare învaţă cum să-şi păstreze mintea curată şi cum să aibă neîntreruptă amintire de Dumnezeu. Lucrează toată ziua la lucrul lor, la „ascultarea“ lor, stau ore în şir în biserică etc, străduindu-se în acelaşi timp să-şi aibă mintea la Dumnezeu. Aceasta este educaţia pe care se străduiesc s-o dobândească în mânăstiri.
Cei mai mulţi oameni au o percepere superficială cu privire la monahism. Dar trebuie să fie accentuat din nou că toată educaţia care se desfăşoară în mânăstirile ortodoxe constă în faptul de a fi îndreptată mintea, după care sunt sfinţite toate muncile şi toate preocupările.
Prin mintea curată şi îndreptată este sfinţită tăcerea şi cuvântul, liniştea şi sfânta apostolie, lucrul şi inactivitatea, viaţa în chilii şi viaţa în biserică, durerea şi bucuria, tristeţea şi speranţa, „discernământul“ şi pocăinţa. Atunci este monah, oriunde s-ar afla, orice ar face. Astfel nu exită ore dedicate lui Dumnezeu şi ore de muncă. Întreaga viaţă şi toate ceasurile zilei sunt sfinţite şi binecuvântate. Este de ajuns să se echilibreze corect, să dobândească sănătate spirituală. La acest lucru contribuie practica şi teoria, ascultarea şi rugăciunea.
Exact la fel se cuvine să fie şi în căsătorie, în familie şi în viaţa socială. În fond, omul, înainte să înceapă viaţa de familie are nevoie de educaţie, încât să-şi echilibreze mintea, să trăiască şi să se comporte după Dumnezeu. Rugăciunea înainte de căsătorie este aceea care oferă sănătate şi face capabil omul să abordeze toate problemele fără confuzii şi fără să fie tulburată mintea sa. Dacă este echilibrat corespunzător, atunci poate să facă totul şi să se odihnească în Dumnezeu. Mulţi căsătoriţi susţin că nu este posibil ca şef de familie să trăiască viaţă creştină. Acest lucru, în afară de faptul că este blasfemie faţă de Dumnezeu, exprimă şi o mare ignoranţă. Dar, cum am spus puţin mai înainte, monahii nu au mai puţine probleme decât căsătoriţii. Au şi ei multe preocupări şi multe munci să împlinească. Cine cunoaşte de aproape viaţa mănăstirilor poate să înţeleagă acest adevăr. Marea problemă se află în faptul că mulţi încep viaţa de căsătorie fără să dobândească experienţa curăţirii minţii, fără să îndrepte mintea lor către Dumnezeu, fără să ajungă la echilibrarea duhovnicească.
Există raţiunea că viitorii părinţi trebuie să dobândească cunoştinţe pedagogice, psihologice etc. ca să-şi îndrume copiii şi să facă faţă tuturor problemelor. Însă acest lucru nu este suficient.
Pentru că există părinţi care au multe asemenea cunoştinţe omeneşti şi totuşi nu pot să ofere soluţii problemelor coexistenţei în casă şi problemelor îndrumării copiilor. Acel lucru care întâi de toate este necesar este dobândirea echilibrului duhovnicesc. Să înveţe mintea să se avânte către Dumnezeu şi să fie sfinţită astfel întreaga viaţă. Numai cel sănătos spiritual poate astăzi să abordeze toate problemele dificile care zilnic se ivesc şi continuu se înmulţesc.
Pe părinţi îi caracterizează grija pentru educarea copiilor. Dar cred cu fermitate că acel lucru pe care îl primeşte copilul în timpul educaţiei nu sunt cunoştinţele pe care la întâmplare le oferă părinţii şi sfaturile pe care le dau, oricât de inteligente ar fi, ci în principal ceea ce sunt înşişi părinţii. Nu oferim copiilor ceea ce ştim, ci ceea ce suntem noi înşine. Dacă noi ne-am echilibrat corespunzător, dacă mintea noastră este liberă şi ştie să stea de vorbă cu Dumnezeu, dacă dobândim echilibru duhovnicesc, atunci este sigur că copiii se vor dezvolta corespunzător.
Are mare importanţă să putem crea o atmosferă de rugăciune şi sănătate în casă. Pentru că atmosfera de rugăciune şi sănătate duhovnicească este aceea care influenţează foarte profund viaţa copiilor. Părintele echilibrat cunoaşte când va face observaţia şi cum o va face, ştie când trebuie să tacă şi când să controleze mai sever. Medicul învăţat ştie cum şi când să intervină. Acest lucru se întâmplă şi cu părintele învăţat (duhovniceşte).
Cei mai mulţi părinţi din zilele noastre practică pedagogie fără rugăciune, doar prin cunoştinţe omeneşti şi din perspectivă omenească. Nu ştim să cerem soluţii de la Dumnezeu prin rugăciune. Mintea noastră este înrobită de problemele exterioare care stăpânesc copiii, este înrobită copiilor şi nu este înrobită ascultării lui Hristos (II Cor. 10, 5). Mintea este reglată să vadă zi şi noapte copiii şi nu pe Dumnezeu.
Pentru mulţi părinţi problema cea mai mare nu este Dumnezeu şi mântuirea lor, ci copiii. Şi aceste lucruri le privesc foarte superficial. Prin aceste lucruri pe care le scriem nu vrem să susţinem că trebuie să ne părăsim copiii, deoarece Dumnezeu ni i-a dăruit ca să-i creştem în educaţia şi povaţa Domnului, dar nu putem sub acest pretext să-l părăsim pe Dumnezeu şi nu trebuie să facem o pedagogie fără Dumnezeu.
Avem nevoie de un echilibru duhovnicesc. Acest lucru se întâmplă prin rugăciune şi prin păstrarea poruncilor lui Hristos, deoarece rugăciunea nu este separată de întreaga strădanie ascetică de a trăi voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Totuşi astăzi cei mai mulţi suntem dezechilibraţi. De aceea, în loc să rezolvăm problemele, le complicăm. Bolnavi în interior, îmbolnăvim instituţiile sociale, viaţa familială etc. Cea mai importantă grijă a noastră trebuie să fie acest lucru: cum ne vom echilibra, cum mintea va fi desprinsă de cele pământeşti şi va fi întoarsă către Dumnezeu. Acest lucru trebuie să se facă prin propria noastră dorinţă, dar îndeosebi prin ajutorul şi lucrarea lui Dumnezeu. Necontenită trebuie să fie rugăciunea noastră către Dumnezeu: „Curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă luminează“.
Aprilie 1986