Poate ca nu e rau sa povestesc ce anume m-a starnit sa consemnez cele de mai jos. Impulsul l-am primit la o recenta comemorare, unde am auzit – a cata oara?!, un comentariu usuratec despre preotii nostri ortodocsi, cum ca lungesc prea mult slujba, fie la biserica, fie in afara ei… Altii, catolicii bunaoara, sunt mai …expeditivi! (Am auzit chiar acest termen!)

N-am incurajat niciodata astfel de vorbe, dar nici nu m-am ostenit sa pun la punct lucrurile. Poate ca nici nu am stiut bine cum s-o fac, cu ce argumente! Deunazi am primit insa de la inimosul roman care este domnul Vasile Soimaru o carticica despre tragedia de la COTUL DONULUI 1942, cum se numeste opusculul tiparit la Chisinau, 2012… Text dens in revelatii si consemnari dintre cele mai interesante.

Pentru mine cea mai cutremuratoare marturie, culeasa de domnul Soimaru de la medicul Iosif Niculescu, combatant pe frontul de Est, este urmatoarea:

„A fost un macel nemaipomenit. Vad si acum o groapa imensa in care mai tarziu au fost aruncati soldatii nostri morti cu sutele. Gromki se numea acea loclitate. Groapa s-a facut in spatele bisericii satului care era mare ca o catedrala, bineinteles ca era cu geamurile sparte, usile rupte, peretii murdari, era batjocorita. Bietul preot al regimentului, parintele Popescu de la Stefanesti de Arges, Dumnezeu sa-l ierte, n-a vrut sa plece saracul pana nu le-a facut mortilor toate rugaciunile. Noi i-am zis: „Hai, parinte, ca te iau rusii prizonier!” N-a vrut sa plece si l-au luat prizonier, stand ani si ani la rusi. Dar n-a vrut sa plece pana nu si-a facut datoria.” (pag. 20

OPINIA CITITORILOR