Scopul Povestirilor este indoit: pe de-o parte intarirea duhovniceasca a monahilor din pustia Sinaiului, pe de cealalta parte, combaterea Islamului, adus in regiune de invaziile sangeroase ale triburilor arabe convertite la mohamedanism. Anastasie scrie pentru a-i sustine pe crestinii prizonieri, evidentiaza puterea minunilor (ale sfintilor, Sfintei Cruci, Sfintei Euharistii, icoanelor, sfintelor moaste) ca argument al adevarului credintei crestine, caci „nu este alta credinta decat numai a crestinilor” (Povestirea II, 10). Credinta islamica este in general vazuta de Sfantul Anastasie ca fiind inspirata de demoni, o falsa credinta/necredinta.

„Autorul este interesat de intarirea credintei, pe de o parte a monahilor, motivandu-i in sustinerea vietii ascetice, aducand inaintea acestora pilda exemplara a contemporanilor care s-au ridicat la masura Parintilor din vechime si pe de alta parte urmareste intarirea credintei mirenilor in vremuri de nesiguranta extrema, persecutii, invazii ale barbarilor si ale musulmanilor. In acelasi timp, scrierea acestor povestiri era o forma de cinstire a memoriei sfintilor. Dimensiunea apologetica a acestor povestiri a fost accentuata de autor si datorita faptului ca multi dintre crestinii luati prizonieri erau fortati sa treaca la islamism, iar altii o faceau de buna voie de frica torturilor sau pentru a nu mai avea incercari si suferinte din partea demonilor sau ale partenerilor lor umani, ceea ce s-ar fi intamplat cu siguranta cata vreme ramaneau crestini. Lor autorul le aduce inainte aceste istorioare pline de credinta, marturii ale singurei credinte revelate si mantuitoare, cea crestina, in varianta sa ortodoxa. Ereziile sunt permanent infierate, iar islamismul este in mod repetat asociat cu o credinta de origine demonica si de aceea orice adeziune a crestinilor la acesta este o apostazie” (Pr. Dragos Bahrim, Fragment din studiul introductiv).

OPINIA CITITORILOR