Introducere In centrul teoriei politicii monetare se afla problema referitoare la raportul dintre reguli si discretion ism, aceasta problema fiind revizuita recent de catre economisti, care au propus reguli specifice de politica monetara (Bernanke, Mishkin, Taylor) si au utilizat instrumente noi si diverse, precum modelele econometrice si teoriajocurilor. In prezentarea istoriei politicii monetare este greu, daca nu imposibil, sa se stabileasca momentul exact in care noua cale s-a ramificat din drumul gandirii economice conventionale. Politica monetara are o lunga istorie stiintifica, si este greu de gasit un domeniu pentru inovatii majore sau radicale sau o bresa in bogatia de idei, de la mercantilisti la fiziocrati, de la economistii clasici la Keynes si Friedman, si de la divergenta intre studierea a ceea ce este monetar si ceea ce este real, a lui Don Patinkin, la primul succes real cu teoria valorii. Desi politica monetara a fost mult timp studiata separat de alte domenii ale stiintei economice, odata cu nasterea noii scoli clasice, la sfarsitul anilor 1970, a inceput inchiderea faliei dintre politica monetara si celelalte domenii economice, teoria jocurilor avand un rol cheie in aceasta dezvoltare. Capacitatea explicativa a modelului interactiunilor asteptarilor (rationale sau adaptative) bancii centrale, guvernului si subiectilor economici a permis un nou set de studii, care s-a extins paralel cu acelea care au fost dezvoltate prin modelele echilibrului general, cu aceste studii nascandu-se abordarea microeconomica a macroeconomiei. Bazele politicii monetare moderne se regasesc in dezbaterea initiata de catre keynesieni si monetaristii condusi de Friedman, referitoare la obiectivele politicii monetare si managementul ofertei de moneda, dezbaterea vizand mai tarziu doua domenii distincte nou aparute: keynesienii sustinand politica monetara discretionara, iar monetaristii bazandu-se pe reguli. In scopul de a gasi originea dezbaterii "reguli versus discretionism" trebuie, totusi, privit inapoi spre Anglia si disensiunile intre scoala monetara si scoala bancara, din anii 1840. Condusa de catre David Ricardo, scoala monetara sustinea necesitatea regulilor referitoare la oferta de moneda, ei neconcepand depozitele bancare ca moneda, argumentand ca moneda este in circulatie si cantitatea acesteia fluctueaza ca si cum ar fi aurul, prin definitie, totusi, balanta de plati determinand cantitatea de moneda in circulatie. In acest context, scoala monetara se regaseste in abordarile recente referitoare la transparenta si independenta bancii centrale. Scoala bancara se pozitioneaza, in cadrul dezbaterii, pe discretionism, sustinand ca evolutia stocului de moneda depinde de miscarile rezervelor bancii centrale, pe de o parte, si de faptul daca aceste miscari sunt permanente sau tranzitorii, pe de alta parte, adeptii acestei scoli criticand regula etalonului aur si aparand ideea discretionismului autoritatii r. u toate acestea, aceasta scoala a propus o regula abstracta pentru functionarea bancii Angliei: doctrina bancnotelor reale. In conditiile acestei reguli, creditul putea fi extins prin scontarea numai a acelor facturi al caror obiect era finantarea bunurilor reale in curs de productie sau comercializare si, deoarece aceasta doctrina lega creatia monetara de productia reala, creatia monetara nu putea fi niciodata excesiva, adica inflationista. In virtutea Actului lui Peel, din 1844, banca Angliei era separata in doua entitati: departamentul de emisiune si departamentul bancar, primul acoperind bancnotele bancii Angliei in aur sau in moneda din aur, conform unei reguli precise de convertibilitate, cel de al doilea functionand ca o banca comerciala, prin acest act dezbaterea dintre cele doua scoli inclinand catre scoala monetara, politica monetara a bancii Angliei urmand o regula simpla: oferta de moneda varia conform rezervelor de aur. Desi, d remarcat, scoala monetara a inspirat conceperea unei astfel de reguli, scoala bancara a inspirat implementarea acesteia, functionarea acestui sistem reclamand. un grad ridicat de discretionism, de libertate din partea autoritatilor monetare britanice. Aproape dupa un secol de la inceputul dezbaterii referitoare la raportul dintre discretionism si reguli din Anglia, ea reapare in SUA (1926-1927), atunci cand Congresul si Fed s-au gasit pe pozitii diametral opuse. Congresmenul Strong dorea ca Fed sa urmeze regula monetara care sa tinteasca tabilitatea preturilor, Miller, administratorul Fed, sustinand discretionismul monetar bazat pe doctrina bancnotelor reale. Desi, Actul din 1913 stipula stabilitatea preturilor ca obiectiv principal al Fed, acesta nu specifica mijloacele prin care banca centrala putea sa realizeze acest obiectiv, lasand sustinatorii politicii monetare discretionare cu aceleasi posibilitati de manevra ca si in cazul Angliei, sustinatorii disrectionismului castigand dezbaterea, independenta Fed fiind deplin sprijinita prin lege. Anul aparitiei:2009 Nr. pagini: 509
Pentru a vedea fragmente din carte dati click pe imaginea de mai jos:

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review