Antologia Poezia simbolista romaneasca de Luminita Buscaneanu este o lucrare foarte binevenita. Autoarea, Luminita Buscaneanu, profesoara de limba franceza  la Universitatea Populara din Cantonul Geneva, este doctor in filologie, cu o lucrare, sustinuta la Iasi, sub conducerea lui Dan Manuca, despre simbolism.

Autoarea a tinut sa prezinte plenar recuzita simbolista: simbolul, analogia, corespondentele, sinestezia, sugestia, vagul, nuanta, clarobscurul, memoria mitologizanta, pentru „reconfigurarea realului”  si re-crearea prezentului. In functie de coexistenta acestor elemente simboliste in lirica romaneasca, autoarea a omologat poetii si a selectat poeziile pentru antologie. Din aceasta perspectiva, unii poeti sunt prezenti cu 2-3 texte, altii cu 10, cum e cazul lui  George Bacovia, Alexandru Macedonschi si Dimitrie Anghel, Ion Monulescu etc. Poeziile alese sunt reprezentative in ilustrarea specificului simbolismului si toate impreuna contureaza miscarea simbolista europeana, cu toate analogiile si corespondentele sinestezice cu poezia europeana.

Nina Corcinschi, doctor habilitat in filologie, conferentiar universitar,
directorul IFR „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

O aparitie de genul acesta ar putea constitui o adevarata revelatie si un ghid util de lucru, atat pentru elevii liceelor noastre, pentru studentii de la filologie, dar si pentru profesorii lor.

Andrei Turcanu, dr. hab. in filologie
Prefata

Definirea simbolismului – curent, miscare, scoala literara – mai creeaza inca dificultati, mai ales in ceea ce tine de limitele temporale, vazand complexitatea autorilor si eterogenitatea demersurilor artistice. Realitatea ampla a diferentelor pe orizontala manifestarilor textuale dau insa in convergente la nivel vertical, conceptual. Simbolismul, curentul literar aparut pe fundalul unui cumul de crize si transformari profunde, atat de ordin social-economic si istorico-politic, cat si de natura filosofica si psihologica, axat pe explorarea subiectului, cunoasterii, comunicarii printr-o retorica revizuita la baza careia sta simbolul revalorizat este anuntat inca de „Corespunderile” lui Baudelaire in 1857. In jurul anului 1880, prin Rimbaud, Mallarmé, Verlaine, se obtine intelegerea si asumarea noii constiinte a poeziei si limbajului poetic. In 1886 Jean Moréas formuleaza doctrina si oficializeaza termenul de simbolism.

Secolul XIX marcheaza o mare cotitura in domeniul cunoasterii. Subiectul cunoscator se pomeneste intr-un context in care, prin „moartea” lui Dumnezeu, a unui sistem imuabil de valori, totul se schimba vertiginos. Omul se confrunta cu un spirit nou, cel al vitezei mecanice, si cu masina, care tinde sa-i ia locul. Raportul dintre Om/Microcosm si Univers/Macrocosm este intermediat de progresul tehnico-stiintific. Totusi, oricat de prins in acest iures, subiectul cunoscator nu se poate lipsi de perspectiva transcenderii finitului. Rationalismul inchide cunoasterea in parametrii experimentului, doar ca semnalele venite din domeniul intuitiei scapa masurilor logicii. Desacralizarea cere rescrierea mitului in vederea reintegrarii Sinelui ideal (a acelui „Autre” metafizic revelat lui Rimbaud in fosa dintre doua stari: constiinta-inconstient), care e proiectia eului in infinit. Eul poetic in criza rezoneaza cu Sinele/„Autre” neo-sacral. Posibilitatea exteriorizarii infinitului interior e dotarea corpului cu supraputere, in scopul trecerii peste limitele conditiei umane. Corespondenta realitatii exterioare cu cea interioara trece prin „dematerializarea” analoaga sublimarii onirice. Plonjarea in misterul inconstientului pentru o raportare cat mai valorizanta a eului la un potential Sine din adancurile fiintei arata ca un sir de avataruri/lumi, derivate ale simbolului arhetipal. O suita fractala de microcosm in microcosm in microcosm asigura trecerea dinspre Haos spre Cosmos, si invers. Pentru a ajunge materie de Pagina, un univers al fictiunii, realitatea imediata si concreta trece prin simturile supraexcitate. Se obtine imaginea apta de a sta, ca „realitate intermediara”, intre „sensibil” si „intelectual”, dincolo de care sa se intrevada „gama” tuturor „antecedentelor mitice”. Catre Pagina deci se orienteaza si realitatea transfigurata, si multitudinea de oglindiri ale acesteia din toate timpurile, revalorizate acum de arsenalul tehnic nou (simbolul, corespondentele, analogia, sinestezia, sugestia, vagul, nuanta, clarobscurul). Instrumentul esential in explorarea noului este corpul supradotat, debordant, exuberant, expansiv, care poate auzi cu ochii, trai si in moarte si se identifica la fel de fireste cu „fermecatorul” Satan (Alexandru Macedonski, „Imn la Satan”), ca si cu „batranul” Dumnezeu (Demostene Botez, „Basm”).

Prin revalorificarea imaginarului colectiv cu ajutorul simbolului resuscitat din centrul unei retoricii adaptate la cerintele plonjarii in profunzimile fiintei si prin re-animarea substraturilor „adormite” (precum strigarea/trezirea „amorului de plumb”, la Bacovia) ale constiintei, Poema/Poetul (Constantin T. Stoika, „Vis mort”) transcende tipul ordinar de existenta si accede la alt nivel al reprezentarilor. Aparitia si preluarea estetica a conceptului de „inconstient” deschide simbolului perspectiva sondarii, pe verticala, a „lumilor” sedimentate cultural in memoria pasiva, intermedierea visului il elibereaza de corvoada mimesisului si face trecerea prin timpuri si spatii, din viata in moarte, si invers, conventional posibila. Moartea e numita „au-delà”/mister/necunoscut. Poezia devine element in sine, care nu comunica, ci se reveleaza. Sinele pe care il inventeaza simbolistul e unic, dar si universal, in acelasi timp, prin fondul sacralitatii-reper (in negativ, din oglinda), care transpare printre eurile/lumi fractale, asimetrice si „deconectate” doar la prima vedere, de fapt, autosimilare si interconectate, fiecare microcosm prezentand macrocosmul la scara mica, „infinitul in finit”, avand fata divinitatii apofatice, adica a Creatorului fara aureola idolatriei. Intre Eu si Sinele de reintegrat, pe scara ascensionala, tot astfel precum si intre micro- si macrocosm, sau intre creator si Dumnezeul-Verb, se interpune o suita de noi trepte de parcurs. Devenirea, de la Eul „bolnav” in „suflet” (M. Eminescu, „Bolnav in al meu suflet”) la Altul/Sinele cu „inima moderna”, cere o „transformare” de principiu a demersului poetic si revizuirea totala a mijloacelor. Pentru ca vidul desacralizarii nu e golul absolut, ci doar o stare de criza a comunicarii dintre Materie si Spirit, Eu si Altul, Om si Dumnezeu (uneori si in forma Credincios si Necredincios), inainte de trecerea la un alt nivel al inter-relationarii, abordarea metafizicului in forma explorarii inconstientului vizeaza obtinerea unui „suflet nou”, care „sa dea viata literaturii si artei” (Ovid Densusianu, „Sufletul nou in poezie”). Experimentul minulescian al desentimentalizarii „romantei”, tot astfel precum si cel bacovian al eliberarii din „plumb” sau din „albul” incremenit virginal la Stefan Petica – sunt cateva variante ale unui proces comun de transformare a constiintei creatoare din laboratorul simbolist.

Prin prisma geometriei fractale, curentul insusi prezinta o multitudine de simbolisme, similare matricei franceze. Cei 35 de autori, printre care si protagonistii curentului, Alexandru Macedonski, Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu si George Bacovia, prezinta un ansamblu de voci contrapunctice armonioase in elaborata polifonie generala care este simbolismul universal. Selectia de texte, prezentata mai jos, integreaza armonios noua civilizatie spirituala, cea a Cartii moderne.

Luminita Buscaneanu


Anul aparitiei: 2020
Numar pagini: 112
Format: 10x15

OPINIA CITITORILOR