Premiul Magazin istoric 2000 pentru cea mai buna carte de istorie.
Impresionanta poveste a lui Radu Marculescu a fost relatata nu demult pentru publicul larg de Jurnalul national si de Evenimentul zilei si a fost inclusa intr-un film documentar realizat de Marius Herghelegiu. Dupa 1989, Radu Marculescu si-a impartasit in pagini memorialistice experienta prizonieratului in URSS. Supravietuitor -poate ultimul- al unei batalii decisive pentru al Doilea Razboi Mondial, martor direct al Istoriei si totodata al unor istorii din viata ofiterilor romani si de alte natii in lagarele sovietice– istorii de oroare, dar si eroice sau pur si simplu emotionante–, Radu Marculescu a scris o carte remarcata la aparitia primei editii, in 2000, de Monica Lovinescu si distinsa de Fundatia Culturala Magazin istoric cu Premiul„Dimitrie Onciul“.
„De-a lungul [precedentului deceniu] ne-au fost puse la dispozitie marturiile prin care vom putea reconstitui, cand va sosi vremea aducerii-aminte, jumatatea de secol ce pare a ne fi desfigurat pe fiecare in parte si pe toti impreuna. Ramasesera insa zone de umbra staruitoare. Una dintre ele este redata acum istoriei cu o marturie de o valoare indiscutabila... prin calitatea nu doar umana, ci si intelectuala [a autorului]... Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica... reprezinta, dupa stiinta noastra, primul document de o atare amploare asupra soldatilor si ofiterilor romani prizonieri de razboi in Uniunea Sovietica... Pe langa talent (deoarece are si talent literar), tinuta, demnitate, curaj... Radu Marculescu are si o memorie stapana pe timp. Gratie ei, zeci si zeci de nume pierdute in anonimat redevin acum ceea ce au fost: personaje istorice. Iti vine sa crezi ca autorul-martor a uitat sa imbatraneasca tocmai pentru a ne propune drept modele pe acesti oameni care, in conditii de o extrema vitregie, au semenii. Si asta unde? Intr-un sistem represiv ca Gulagul, intemeiat pe ura, tradare, delatiune!“ (Monica LOVINESCU, Romania literara, 11 aprilie 2001)


CADEREA IN PRIZONIERAT
Povestea prizonieratului meu incepe cu batalia din Cotul Donului (19-23 noiembrie 1942), care, impreuna cu cea din nordul Africii (El Alamein, 23 octombrie-4 noiembrie 1942), va schimba cu totul cursul celui de al Doilea Razboi Mondial. Batalia aceasta avea sa duca, in cateva zile, la incercuirea si neutralizarea armatei romane, ca si a unitatilor germane, italiene si ungare care o flancau, in conditiile unei catastrofe militare comparabile doar cu infrangerea Marii Armate a lui Napoleon din iarna anului 1812.
In aceasta gigantica inclestare in care se confruntau cu o ura paroxistica fanatisme ideologice, dar si fanatisme nationale si rasiale, inversunarea atacantilor, dar si disperarea celor in aparare - totul pe fundalul stihiilor dezlantuite ale iernii rusesti -, destinul ma distribuise in rolul marunt al unui sublocotenent rezervist de artilerie din Armata Regala Romana. Faceam parte dintr-o divizie (a 5-a) care, amplasata pe malul drept al Donului, avea de aparat un front de 25 de kilometri (excesiv pentru conditiile de atunci ale razboiului). Inceputul bataliei ma prinsese intr-o pauza de odihna in bateria mea de tragere. Aceasta isi avea obuzierele camuflate pe firul unei vai in al carei mal abrupt ne sapaseram, pentru iernat, adaposturi incapatoare si bine intarite. Sosisem cu echipa mea in baterie abia de cu seara, la capatul a trei zile petrecute la observatorul nostru inaintat, dupa ce ma schimbase, ca de obicei, camaradul meu, sublocotenentul Furtuna, rezervist si el. De altfel amandoi eram in mod alternativ oaspeti in baterie. Misiunea noastra adevarata, pe care ne-o indeplineam pe rand, era la observatorul inaintat al divizionului, la faimosul Spit. Din malul drept al Donului, aflat in mainile noastre, pornea spre fluviu, taind lunca ocupata de inamic, o coama de deal ca un promontoriu, destul de inalta, dar foarte ingusta pe creasta si foarte abrupta pe poale si in fata. In varful crestei era amplasat buncarul fortificat al observatorului, iar in spatele lui, in adaposturi bine intarite, un pluton de infanterie cu mitraliere si aruncatoare de mine. Din acest observator, pe care-I mostenisern impreuna cu numele Spitz (varf) de la unitatea germana inlocuita de noi, se vedea, ca intr-o panorama, intregul dispozitiv inamic in fund, printre salciile roscate si stuful spelb, se banuia unda sinilie a Donului. E de inteles cat de jenant era pentru inamic acest observator infipt ca un cui in coasta sa si ce n-ar fi dat ca sa-I anihileze; iar pe de alta parte, cat de interesati eram noi sa-I pastram, ca pe unicul loc de unde vedeam totul ca in palma. De aceea, pe tot frontul, unde in general era acalmie, singurul punct permanent fierbinte era Spitul. Atacuri si contraatacuri taceau ca fiecare metru cucerit, pierdut si recucerit sa coste zeci de vieti, astfel ca cei 50 de metri care desparteau cele doua linii inamice erau acoperiti de mortii nostri si de ai lor, decent acoperiti de albul lintoliu al ehiciurii si al brumei. Nici atacurile artileriei lor de pe flancurile colinei nu aveau eficienta, data fiind ingustimea coamei (10 metri) unde eram amplasati si asupra careia trageau. Loviturile lor erau cand prea scurte si cadeau pe povarnisul din fata lor, cand prea lungi si treceau creasta peste capul nostru, ca sa cada in transeele lor. Cat priveste bombardamentele de aviatie, rezultatele erau si mai dezastruoase, majoritatea bombelor cazand pe povarnisuri, in capul lor, si niciodata pe cei 10 metri de creasta unde noi eram excelent adapostiti. Dar rusii nu se lasau; atacau necontenit, zi si noapte, necrutand nici munitie, nici vieti; insa Spitul nu ceda. Totusi, a sta trei zile si trei nopti sub un foc aproape neintrerupt de mitraliere, branduri, artilerie si, nu arar, de aviatie nu era lucru de joaca. Nu se putea dormi decat iepureste, un ceas, doua, iar asta numai ziua, cand focul se mai ostoia. Dar noaptea trebuia sa fim cu ochii in patru, caci oricand o incursiune de sub rapa, taras, pe burta, ne putea strecura discret o grenada pe cosul adapostului. Asa ca, dupa trei zile si trei nopti de inclestare, cand la lasarea intunericului, cu infinite precautii ma schimbam cu partenerul meu in acest cadril al mortii si ma indreptam cu oamenii mei spre adaposturile bateriei de tragere, ne faceam cruce si-I multumeam lui Dumnezeu ca ne-a mai scapat cu viata inca o data. Iar acolo ne astepta Sandu Sambotin, sublocotenent activ, prietenul si camaradul meu de grele incercari din campania anului trecut de la Odessa. Ne astepta cu oale cu apa fiarta pe plita, pentru imbaiat si despaduchear, apoi cu o mancare calda, cu un strop de vin, o cafea aromata si o tigara fina. (Dumnezeu stie de unde si le va fi procurat.) Iar in cele trei zile cat ramaneam in baterie nu aveam voie sa facem nici o treaba, ci doar sa dormim, sa citim ori sa ne facem corespondenta, pentru a ne de crispa de tensiunea iadului din care veniserarn si in care urma sa ne intoarcem. In seara aceea insa, prietenul meu Sambotin nu era in apele lui. Sedea pe marginea patului si, in timp ce-si ungea incaltamintea, o pereche de bilgheri noi, englezesti, de toata frumusetea, imi servea noutatile ultimelor zile. Toate erau proaste si duceau logic la concluzia unui iminent si, mai ales, total atac al rusilor. Cum ii va putea face fata armata noastra, atat de rarefiat intinsa pe imensitatea frontului inamic, cu atat de largi spatii intre unitati, prin care puteau patrunde cu usurinta blindatele lor, ca sa ne cada in spate? Cum am fi putut inchide noi aceste potentiale brese, asa lipsiti de blindate cum ne gaseam si cu munitia pe sponci? Iata atatea intrebari ale caror raspunsuri duceau la inevitabila si necrutatoarea concluzie ca s-ar putea sa ne astepte o cumplita catastrofa militara din care Dumnezeu stie cine si cum va scapa.
"Eu unul am niste presimtiri negre, isi incheie Sandu expozeul, contemplandu-si bilgherii pedant lustruiti. Acum sau alta data... nu cred ca voi scapa pana la urma cu viata din acest infernal malaxor de vieti omenesti... Asta e!... Ce sa ne mai vaitam?.. Dar s-a facut tarziu... Hai sa ne culcam!" si sufla in felinar.
"Cred ca esti din cale-afara de pesimist, adaugai eu intrand sub paturi. Nu poate fi dracu' chiar atat de negru. Apoi ai uitat sa-i iei in calcul pe aliatii nostri, nemtii, cu blindatele lor si, mai ales, cu aviatia lor!"
"Sa dea Dumnezeu sa fie cum zici tu, nu cum cred eu! imi raspunse si-si trase patura peste cap. Noapte buna!"
Dar numai buna nu putea fi noaptea aceea, framantata de insomnii si ganduri negre.
In zori ne treziram cu puternice si neintrerupte bubuituri dinspre front. Era o dimineata cetoasa (19 noiembrie), de nu se vedea mai departe de vreo suta de metri. Sambotin puse mana pe telefon si suna Spitul. Mort... Linia fusese probabil distrusa de bombardament. Ce s-o fi intamplat cu Furtuna? Eram gata sa trimitem pe fir echipa de telefonisti ca sa repare ruptura, cand suna telefonul. Era chiar colonelul nostru, poreclit. Birca". In felul lui era un om foarte cumsecade, care se purta cu noi ca un parinte. Sfatos, pe un ton lejer, ca de sueta (ca sa
nu ne alarmeze, probabil), ne spuse in termeni criptici ca frontul a fost spart la jonctiunea dintre divizia noastra (a 5-a) si a 9-a, ca a cazut Spitul, ca o coloana de blindate ce se indrepta spre noi a fost deocamdata oprita de infanterie si ca trebuie sa ne pastram calmul, sa punem obuzierele in baterie pentru o confruntare directa cu tancurile, iar pana la noi ordine, sa avem les chevaux en arriere, adica, in termeni neintelesi de inamic, sa ne aducem pe aproape atelajele cu cai, ca sa putem in orice moment s-o luam la sanatoasa. Pardon! Sa ne repliem"pe pozitii dinainte stabilite". Vestea ne-a inmarmurit. Parca un val negru mi s-ar fi lasat pe ochi. Cazuse Spitul. Asadar, de ce ne fusese teama nu scapasem. Imi amintii ca in dimineata zilei de dinainte, pe un minunat soare de toamna, tot filand prin luneta papurisul auriu prin care se stravedea albastrul Donului, in obiectivul meu a cazut, ca din intamplare, o silueta masiva, cineva imbracat in haine de piele, cu o mana dand la o parte trestiile, iar cu cealalta aratand insotitorilor cu o miscare energica directia de urmat. Aceasta era chiar pe firul vaii care trecea pe langa observatorul meu. Apoi au disparut cu totii, rara a-mi fi lasat ragazul de a le onora prezenta cu o salva de obuze. Desigur, asa cum am si raportat mai sus, respectivul trebuie sa fi fost un stab mare, care indica alor sai directia probabilului atac, exact pe firul vaii Taritei, zona neaparata intre cele doua divizii, veriga noastra slaba. Dar cu Furtuna si cu oamenii lui ce s-o fi intamplat? Vor fi putut ei sa se retraga la timp, sau vor fi fost casapiti? Si ma infiorai la gandul ca as fi putut fi eu acolo in locul lui. Dar ocazia nu era pierduta. Nu ne spusese colonelul sa ne pregatim pentru o infruntare directa cu blindatele inamicului?"Proiectil contra blindaj", eterna confruntare din istoria razboiului, ajunsese acum la noi la momentul adevarului. Care pe care? Sambotin ordona sa se puna obuzierele in pozitie de tragere. Cu mana pe cordite, fiecare la postul lui, asteptam intr-o incordare tacuta. Nici o vorba. Nici o miscare. Parca eram o armata impietrita de puterea unei vraji malefice pe albia unui timp suspendat. Deodata, din ceata paru a se coagula niste mogaldete.
Mainile se inclestara pe cordita de tragere, privirile se indreprara spre comandant in asteptarea ordinului. Dar, cand formele incepura a se mai deslusi, ne-am dat seama ca era schimbul nostru de la Spit, cu Furtuna in cap. Era livid la fata si epuizat. Dupa ce trase dintr-un bidonas cateva inghitituri fierbinti de ceai, isi mai veni in fire si incepu sa ne povesteasca toata drama, moment cu moment: bombardamentele din zori ale artileriei lor, intense, neintrerupte si innebunitoare, apoi atacul masiv al blindatelor chiar pe valea Taritei, pe care el doar le-a auzit, dar n-a putut sa le si vada din cauza cetii, si, tot din aceasta cauza, neaparitia aviatiei germane pe care contasem atat de mult. Insa tot aceasta ceata le-a fost miraculos de salvatoare, permitandu-le sa paraseasca Spitul, impreuna cu plutonul de infanterie care il apara, inainte ca pehota (infanteria) sovietica ce venea in camioane dupa tancuri, urland si zbierand ca toti dracii, sa-i atace pe la spate, intr-o confruntare care nu le-ar fi lasat nici o sansa. Ocrotiti de ceata, au pornit spre baterie, tinand in mana firul telefonic pe care insa I-au parasit cand era sa dea peste ei un camion cu rusi beti care, in confuzia nebulozitatii, nici nu i-au bagat in seama. Coloanele principale de blindate pareau, dupa zgomot, sa se fi indreptat spre flancurile diviziilor noastre, spre a-si finaliza incercuirea - spunea Furtuna -, iar spre noi ar fi urmat sa vina formatiuni subtiri ramase sa curete terenul. Deci, asa cum ne confirma si huruitul de senile care se simtea apropiindu-se prin ceata, intalnirea cu destinul era iminenta, Si iarasi se lasa tacerea aceea impietrita peste noi si toti ochii se atintira spre locul de unde avea sa apara vrajmasul, anume pe firul vaioagei noastre care se topea intr-un lan nesecerat de secara, inalta si deasa. In sfarsit, din pacla se intrupa silueta matahaloasa a unui car T34. Acesta inainta incet si prudent prin lan spre noi, rara sa ne fi vazut, mai exact catre obuzierul nr. 1, la luneta caruia ma gaseam eu, ca ochitor. Il prinsei intre firele obiectivului."Tragi numai la comanda mea!" ii spun tragatorului, caruia ii tremura cordita in mana. Asteptam sa ajunga in dreptul unei rachite ca sa-I lovesc cu maximum de precizie."Foc!" strigai si, in aceeasi clipa cu lovitura mea, care il izbi in plin, acoperindu-l cu fumul albicios al exploziei, auzii in spatele meu o groaznica detunatura si un strigat de durere. Tancul ne descoperise, oricat de bine camuflati eram. Trasese si el, dar neprecis. Insa o schija il lovise in piept pe unul din servantii mei. Dar carul? Carul ce patise? Absolut nimic. Lovitura mea il izbise in plin, il zdruncinase, dar nu-l strapunsese. Insa nici bine nu-i cazuse echipajului, inchis in cabina de otel, aceasta detunatura care le va fi zdruncinat soldatilor creierii si le va fi spart timpanele. Tancul, desi intact, in loc sa inainteze spre noi si sa ne striveasca, a preferat sa faca stanga imprejur si, lovit incontinuu in plin, dar ineficace, de salva intregii baterii, sa dispara in fumul exploziilor, topindu-se in ceata. Pariul"proiectil contra blindaj" era de data aceasta pierdut pentru noi.
Ma repezii la servantul ranit care se ridicase pe marginea adapostului, vaitandu-se cu glas stins. Ii desfacui mantaua. Schija nu-i strapunsese pieptul, caci vorbea si respira normal. Il pansaram si-l expediaram la punctul sanitar. Apoi Sambotin ne chema pe amandoi ofiterii in buncar, El socotea ca iminent un atac de tancuri. Aprecia ca ineficienta replica noastra cu obuzierele. Se vazuse clar. Lovisem in plin tancul, dar nu-l putusem perfora. Alti tanchisti cu mai mult sange rece ar fi putut, cu tot focul nostru, sa ne striveasca sub senile. Ce era de tacut in aceasta situatie? Singura solutie era sa atacam cu echipele noastre de vanatori de care, constituite deja si antrenate sa arunce sub senile pachete cu grenade. Erau create trei echipe. Fiecare din noi isi avea echipa lui. Tinand seama de ceata si de lanul inalt de secara prin care tancurile trebuiau sa evolueze si ajutati si de putin noroc, era cu putinta sa ne apropiem nevazuti de car si cu grenadele noastre sa-i distrugem senilele. Apoi un bidon cu benzina aprinsa sub motor I-ar fi scos definitiv din lupta. Era o solutie disperata, plina de riscuri, mai ales la un atac simultan de mai multe tancuri, care s-ar fi putut apara reciproc. Dar alta solutie nu era. Cazuram de acord, iar ca totul sa se desfasoare automat, fara ezitari (cine sa atace la aparitia primului car?), Sambotin puse pe masa un pachet cu carti de joc si ne invita sa tragem fiecare cate o carte. Furtuna trase un valet, eu un de car, iar Sambotin, dama de pica. Zambi, putin ingandurat, caci dama de pica era logodnica lui. Deci el era primul, Furtuna, al doilea, iar eu, ultimul. Fiecare ne-am chemat oamenii si le-am spus ce aveau de tacut si care erau riscurile. Apoi, cu sacii plini de grenade, ne intinseram la pamant in asteptare. Nu trecu mult si, anuntat de o puternica hurui tura, ca un sforait de zmeu, se deslusi din ceata un T34.
"Al meu e", rosti hotarat Sambotin si facu semn oamenilor lui sa-I urmeze. Curand disparura in lanul de secara si in ceata prin care carul inainta prudent, scuipand din mitraliera la intamplare o ploaie de gloante, fara sa se intample ceva care sa-I opreasca. Deodata, pe turela lui aparu o silueta:
Sambotin. Tinandu-se cu o mana de teava tunului, cu cealalta scotea din sac pachet dupa pachet cu grenade pe care le arunca la senila. Se auzeau exploziile, dar carul, imperturbabil, isi urma


Cuprins
Capitol pilot 
Caderea in prizonierat
De izbeliste, in bataia stihiilor iernii rusesti Concert coral in stepa
Disperata goana
Inceputul sfarsitului
Momentul"zero"
Prima perchezitie
Halucinanta noapte
Anabasis
O"confuzie" fonetica Nevoia de frumusete Tradarea scoate primul colt Intre ura si milostenie Prima lectie de marxism
Cu lupii si cu corbii pe urmele noastre In fine, gara
Dureroasa despartire
Glasul rotilor de tren:  prima calatorie in bou-vagon Terapeutica fictiunii
Tambov
A doua calatorie in bou-vagon
Oranki
Carantina
Un recensamant ciudat Sindromul foamei Clubul
Dupa carantina
Numaratoarea ca instrument de tortura O"consultatie" medicala
Tifosul exantematic
O alta vizita NKVD-ista
Schitul
Italienii
O viata pentru un chistoc"Manechinele mortii albe"
"Lege" si"ordin" in gandirea sovietica Controlul medical
Cea dintai primavara in robie... Miracolul
Inapoi la Oranki
"A suflat in lumanare"
Munca in prizonierat O sedinta de pomina Si la S uzdal la fel
Achizitorul de suflete moarte Plecarea diviziei T. V. Uscatoria
Prizonierii vechi
Drama cu numele,, 23 August"
Lupta cu"uratul" in captivitate."Povestirea"
Spectacolul
Comisarul si Marseieza
Craciunurile si revelioanele in prizonierat Don Giovanni pe scena de la Oranki Bazarul iluziilor
Destramarea Bazarului
Revizorul
Cantecul Nibelungilor In spital
6 august 1945: Schimbarea la fata
Monastirka
Mihai Raducanu
Palpairi de viata literara la Monastirka Zapada si sange.
Urmarile Ialtei in sclavia sovietica Un refuz periculos
Metamorfoze: din"priwnieri" in"criminali de razboi" Povesti de iarna de la Monastirka Razbunarea lui Terletchi
Cazul Ciutea
Semne
Corespondenta
Revolta in pantecul balenei Raportul
Izolarea si greva foamei
Mandria si rusinea de a fi roman Biruinta este fiica infrangerii
O vara de interogatorii si de anchete O noua tentativa de asasinat.
Tinta: Victor Clonaru Tensiuni in sanul nostru
Ni se pregateste un transport - dar incotro? Angoase atomice
Adio Oranki!
Si nu te-as mai vedea decat cu cruci pe turle
Usciora sau"Gaura Dracului"
Carantina
lzolatorul de la Gaura Dracului
Lupta cu sobolanii, puricii si plosnitele Tatonari si pregatiri pentru batalia finala Greva foamei de la Usciora(a doua la care am luat parte) Francofonia lui Mitica Balan Intalnire cu maiorul Radoi Primele victime din grupul nostru Ungurii si greva lor de foame
O partida de sah"internationala" Presa sovietica si"noutatile" din tara
Procesul Ahmatovei si al altor scriitori sovietici Vinerea Mare
Plecarea de la Gaura Dracului Drumul prin noaptea Sanzienelor Kazan
Morsansk
Rondul cu petunii
Greva foamei de la Morsansk (a treia la care am luat parte)
In beciurile NKVD-ului de la Morsansk Sfarsitul grevei: o infrangere
Bilantul unei infrangeri
Noaptea sacalilor
Femeile din lagar, polonezele si nerntoaicele Japonezii
Teatrul japonez
Un mesager al taigalei Transportul de bolnavi.
Cazul capitanului Bulancea A sasea iarna
Cantecul de leagan al lui Mozart
O veste ca un trasnet: abdicarea regelui Doua plecari
Plecarea de la Morsansk
Mihailovo
Din nou confruntari pe tema muncii Ni se fac"dosare"
Hipnolalia autodemascatoare Biblioteca de la Mihailovo
Odessa
Un scurt popas: Nikolaevo
La lagarul din apropierea portului Intarnplarile unui compozitor belgian Copilul si Vremea
Prometeu
Centenarul nasterii lui Eminescu
Willi Kern (Vasile Sambure) Jmproprietarirea" in Uniunea Sovietica Mitica Pustiu'
O evadare ca-ri filme Drama lui Vasile Cote a
Rafuiala in maruntaiele NKVD-ului din lagar In lagarul din fostul sanatoriu, la atelierul de pictura Tabloul cu vaci
Calul capitanului Lungu"Repatrierea" prizonierilor
Sighet
Cele trei semne
Bragadiru
Fierband in suc propriu si la foc scazut"... Soseste fericirea albita de dureri"

Nr. de pagini: 672
Anul aparitiei: 2014