Editie ingrijita, cuvant-inainte si note de Ion Pop

Proiect editorial aparut sub egida Muzeului National al Literaturii Romane din Bucuresti

Pe coperta: Facsimile din corespondenta Ion Pop – Mircea Zaciu

Cand se implineau, in 2018, nouazeci de ani de la nasterea profesorului Mircea Zaciu – si trecusera, din nefericire, aproape doua decenii de la neasteptata sa stingere – m-am gandit ca un omagiu potrivit luminoasei sale memorii ar putea fi publicarea corespondentei schimbate intre noi in perioada 1964-2000, adica din momentul in care imi incepeam cariera universitara pana la plecarea Dincolo a marelui meu mentor si prieten. Fiindca, recitind multele epistole adunate in timp, mi-am dat seama ca ele ar putea contribui la imbogatirea si nuantarea portretului sau intelectual si uman, putind depune o marturie, fie si partial, despre o epoca sau, mai exact, despre doua epoci traite in dialog in spatiul national comun, dar mai ales – intr-o expresiva simetrie – in Germania si Franta de dinainte si de dupa caderea comunismului.
Si varsta, si experienta culturala faceau diferenta intre cei doi corespondenti –, unul intr-o indreptatita postura de maestru, celalalt, de discipol si ucenic –, insa deschisi, ambii, unei comunicari tot mai libere si sincere, intemeiate pe un fond afectiv inrudit si pe principii etice comune in esenta, care au permis depasirea, sub semnul prieteniei fara de varsta, a multor conventii rigid academice. Primul s-a aratat dispus de la inceput sa asculte si sa profite de „lectiile” Profesorului in care avea deplina incredere si caruia ii datora enorm, incepand cu ultimii ani de studiu la Filologia clujeana, apoi dupa retinerea, la propunerea acestuia, ca preparator la Catedra de Literatura romana in toamna anului 1964. Pentru el, Mircea Zaciu a fost un adevarat model si a ramas asa pana in anii tarzii, cand formula „prieteniei exigente”, in care a crezut mereu, i-a dat suficient curaj pentru a cuteza si cate o „replica”, a propune nuantari si corecturi de atitudine in schimbul de pareri si de idei de pe parcurs, cu gandul ca o autentica prietenie nu trebuie sa fie afectata de conveniente conjuncturale. Al doilea era desigur mai in masura sa impartaseasca judecati si concluzii de la inaltimea unei alte experiente de viata, marturisindu-se chiar pasionat de spectacolul lumii din jur, in binele si in raul ei, inzestrat cu un simt rar al observatiei mediilor si psihologiilor, dar si cu o experienta de lectura si de reflectie mult mai bogate decat ale „invatacelului”. […]
Orele, zilele, anii acestei prietenii pe care am promis sa nu o tradez niciodata meritau o asemenea limpezire. Din marea cutie postala si in care s-au adunat si din care s-au pierdut putine mesaje (am lasat deoparte, voluntar, doar randurile trimise ocazional, oarecum conventionale, ramase pe ilustrate expediate din diversele locuri vizitate) le retrimit acum spre alti destinatari, cu speranta ca vor gasi in ele macar cateva urme de viata adevarata. (Ion Pop)

* * *

Ion Pop catre Mircea Zaciu

          Cluj, 26. VI. 1968
Draga Prietene,
De ce n-as spune-o, scriu randurile astea cu un oarecare sentiment de inferioritate. Melancolicul meu noroc, al meu si al altora, e de a nu fi suferit inca socul care sa ne dizloce putin bunele si blandele moduri de a fi, inofensiva pace de apa statuta. Am si momente cand sunt in stare sa-mi scuz cumintenia de care ma tot plang, gandindu-ma ca e si a altora, mai bravi, ce au poate impresia, ba chiar convingerea, ca cutremura universul. M-am speriat citind, la inceputul Antimemoriilor (in trecere si pe la mine, de la Al. C.[1]) o frantura de fraza in care Malraux vorbeste despre „viata mea insangerata si vana”. Un om ca el putea nota totusi, ceva mai jos, ca „c’est le temps ou mes contemporains commencent a raconter leurs petites histoires”[2]! Dar eu, si altul, si altii – ce drepturi avem la astfel de cugetari?
Ma ingrijoreaza un fapt mult mai aproape de dimensiunile mele: trecerea printr-un lan de grau care a inceput sa ingalbeneasca e acum un eveniment din ce in ce mai rar, ca sa nu mai vorbesc de atatea drumuri ce-ar trebui facute pentru a putea trai cum se cuvine. Si muntii pe care i-am vazut atat de putin, si amintirea unei zapezi neelvetiene – dar ce zapada, sub un soare ce-ti topea privirile – cu iarba alaturi, de un verde adanc si hotarat. Sunt lucruri ce se mai pot indrepta – altele, niciodata. Pentru vara asta sunt gata sa-mi fac tot felul de planuri, numai de-as sti sigur daca plec sau nu in alta parte. M-as duce din nou prin nordul Moldovei, trecand de acolo in Maramuresul pe care-l cunosc atat de superficial, singur, cum am mai fost odata pe la Voronet si Sucevita. Mi-as dori sa pot locui macar o saptamana intr-o chilie racoroasa si alba, de unde sa se vada numai brazii si cerul, intr-o singuratate fertila, nu ca cea de aici lenevoasa si abia tulburata de aparenta unor evenimente; o singuratate care sa nu fie izolare, cum atat de paradoxal se intampla: in mijlocul unui oras de 200. 000 de locuitori, dintre care doi iti sunt prieteni, esti mult mai izolat decat pe un varf de munte. De acolo, de sus, te poti uita in jur, peste sate si campuri si nori, proiectat pe un fundal de posibila solidaritate. Caci nu cred ca de relatii particulare am nevoie in primul rand, cat de un sentiment general, de o constiinta intr-un orizont purificat.
Va amintiti probabil ca vorbeam odata despre inutilitatea atator povesti si perindari la taifasuri prin albastrul cabinet de la facultate, in care fiecare isi lasa micul lui bagaj de observatii mondene, in timp ce-si bea cafeluta plina de zatul unei sorti. Si as vrea, gandindu-ma la unele si altele, sa mi se intample candva ca, urcandu-ma in masina 5, sa apara un mic defect si sa nu se mai poata opri in statia „Casa copilului”, in statia „Opera maghiara” si in toate statiile stiute, si s-o ia razna aiurea. Dar sunt invariabil depus in Piata Mihai Viteazul. E adevarat, e si o chestiune de vointa, dar nu stiu cum se face ca, fara exceptie, ca intr-o epidemie, cadem in protectoarea inertie cea de toate zilele. Ar fi nevoie de un nou botez, de o noua asceza. Eu, cel putin, fara sa fiu „marele pacatos” supus lui „carpe diem” etc., etc., simt cum ma fac vinovat, pe zi ce trece, impotriva mea insumi, de a nu avea taria sau curajul de a ma judeca destul de aspru. Si ma las in voia curentului. E, prin urmare, de inceput lupta cu cenusiul, dincolo de orice exemplu imediat. Transcriu aci aceasta promisiune, ca un memento. Poate ati descoperit si Dvs. vreo cale, in vremea destul de lunga a acelei fertile singuratati...
Dar trebuie sa incep cu cateva jumatati de vesti bune. Profesorul a spus intr-o zi ca domnul cu ciorapii purtati o saptamana ar fi facut in fine gestul si asa nepermis de mult intarziat, trecand peste furiile ad-hoc confectionate[3]. De e asa, si o doresc din toata inima, sunt cel dintai care sa ma bucur. Mai sunt si altele, nu tocmai rele, pe care le veti afla desigur la intoarcere.
N-am avut inca prilejul sa stau mai indelung de vorba cu Doamna despre frumoasele itinerarii olandezo-elvetiene – am vorbit doar la telefon zece minute si apoi alte zece, acasa, cand m-am dus sa-mi iau scrisoarea si cand i-am luat-o si pe cea a Rectorului. Trebuind sa ma intalnesc cu cineva in oras, am fugit cat am putut mai repede, amanand pe altadata povestea intreaga. Am prins doar cateva crampeie despre nordul olandez hiper-civilizat, despre Harlemul vilelor si florilor, despre un Amsterdam colosal. Copiii aratau excelent, parca s-au si rotunjit putin. Cand am intrat, taiau poze dintr-o revista ilustrata. Voi mai trece astazi sau maine pe-acolo sa duc cartile luate in ultimul timp – adica: Claudia Millian, Despre Ion Minulescu; B. Nicolescu – Cosmologia „jocului secund”; Alice Calugaru – Poezii; Ion Biberi – Poezia – mod de existenta; M. de Micheli – Avangarda artistica a secolului XX; Truman Capote – Cu sange rece (o carte zguduitoare, dura, adevarata). Astazi cred ca intra in librarie si compendiul de Istoria literaturii romane de G. Calinescu (cred ca nu-l aveti). Ar mai fi de cumparat Arghezi, Scrieri, 19.
N-am incheiat, bineinteles, o sa va mai scriu, numai ca nu stiu daca nu v-ati saturat cumva de sarmanele mele tanguiri. Poate mai invat cate ceva, citindu-l pe acest ultim Malraux si Trilogia valorilor, pe care vreau s-o termin pe cand va intoarceti, ca s-o pot restitui in mod civilizat.
Expediind scrisoarea asta si altele, cat va mai fi timp, ma gandesc ca de fapt nu de consolare aveti nevoie, cat de o minima prezenta amicala. Si poate ca cel putin atat sunt si aceste impleticite randuri.
Cu drag,
Jean

Mircea Zaciu catre Ion Pop

          Cluj, 12. VIII. 1968
Draga Jeane,
Stii oare ce inseamna singuratatea? Ma simt mai singur si mai abandonat aici, in mijlocul acestei urbe infernale, decat ma simteam pe tarmul Marii Nordului, pe puntea vasului ce ma purta peste Canalul Manecii spre o Anglie fara conture precise, printre oamenii straini din orice oras olandez sau chiar intre belgienii ursuzi. Fiindca „acolo” exista acest „aici” la care ma puteam gandi cu melancolie, un Cluj idealizat, cu prieteni si cu toata dragostea mea, iar acum nu mai este nimic. Fiindca Occidentul a ramas o simpla iluzie, mincinoasa ca orice iluzie, fata de prezentul si locul ingust unde ma simt asediat de moarte. Sa-ti insir intalnirile mele cu colegii n-ar avea niciun rost, fiecare a fost un prilej de durere ascunsa. De zile ma simt inotand in murdarie si nu mai ating niciun tarm. Caci dincolo era speranta unui termen, al intoarcerii la ai mei, iar aici nu mai e decat fiorosul sentiment al instrainarii, neputintei si infirmitatii. Ma gandesc pe unde hoinaresti la aceasta ora crepusculara? Te pot invidia in voie, cu aceeasi invidie curata cu care ma urmareai si tu pe mine in traiectoria mea incerta. Roluri inversate. Am citit o carte zguduitoare, Le zero et l’infini a lui Arthur Koestler, de care auzisem de mai bine de zece ani de la Titus Popovici. Il intorsese si pe el pe dos, dar, cum se intampla, nu mi-o „gasea” ca s-o citesc si eu. Pana a nu o citi era intr-un fel mai linistit; acum agitatia mea interioara, fara nume si fara forma, a luat un contur precis, iar ceea ce simteam si puteam rosti cu claritate sta scris acolo. Vom pleca la Gura Raului, desi merg spre un tarm unde o duiosie moarta nu mai poate reinvia in mine nimic. Nu mai cred in pitorescul national si nici in formele noastre arhaice, desi stiu ca acolo zace inca tot ce a ramas bun si neintinat in noi. Dar e ca si cum as reveni de pe planeta Marte. De cand m-am intors nu mai reusesc sa scriu macar o scrisoare ca lumea, am atatea obligatii si-mi bat joc de ele. Zilnic ma doare capul, de cinci ori pe zi ploua, sunt de vina. Un lucru ingrozitor mi s-a intamplat in ultimele saptamani, de care erai singurul om caruia as fi vrut sa ma destainui, fara sa reusesc totusi, nici cand am fost la tine, nici mai apoi, la Bucuresti. Cand te asteptam in cofetaria „Union”, ma gandeam ca trebuie sa-ti spun acel lucru care ma destrama si ma facuse sa ma intorc nu tocmai intreg la minte. Ghinionul meu este ca pot sa ma stapanesc in asa hal incat nimeni nu observa ca umbla printre voi numai umbra mea. Cand ai venit la gara, bucuria mea era asa de mare incat mi-a topit gandul de a face destainuiri. Cu cateva clipe inainte de a te vedea, in dorinta nemarturisita si absurda ca totusi vei veni, privind multimea aceea balcanica de pe peronul Garii de Nord, nu stiu ce val de emotie civica ma incercase zicandu-mi ca noi aici si acum avem o datorie de platit fata de acesti oameni, de aceasta umanitate scoasa din strafunduri primitive la un soi de semi-civilizatie de care par asa de speriati si cu care nu stiu ce face. Toata multimea aceea care alerga nu stiu unde nu ma speria, ci imi dadea sentimentul greu al Tarii, ceva de o nespusa tristete. In aceeasi vreme, pe zi ce trece, toata zbaterea mea de a vedea tari straine, consumata acum, imi pare de o ridicula zadarnicie. Un pumn de impresii ce incep a se incurca si sterge, fixate dezordonat pe o retina obosita, la ce mi-ar putea folosi? Voiam sa-mi confrunt „calatoria” cu niste calatori de demult si mi-a lasat lectura lor un gust de diletantism trist. Am citit Olanda lui Sadoveanu si n-am gasit decat doua-trei accente la care vibram la fel cu acest taran incult de un geniu lenes ca malurile deltei pe care o indragise. Intre mine si Codru-Dragusanu sau Dinicu Golescu, o trasatura de unire: uimirea si decalajul intact dintre civilizatii. O fatalitate ne arunca mereu in orbita noastra de pasalac care traieste in iluzia independentei. Un singur calator in care ma pot regasi: Pantazi[4]. Ma distra, la Bucuresti, sa incrucisez persoane cu care altadata schimbam banalitati curtenitoare, un universitar, un publicist, un redactor de editura, numele lor nu importa, care niciunul nu ma mai cunosteau si treceam pe bulevard pe langa ei cu linistea ce ti-o da anonimatul. Linistea pe care o incercam pe strazile Strasbourgului, primul meu dorit popas francez, unde stiam ca nimeni nu ma va recunoaste. Caci la Paris, stii doar, pe chiar terasa unei cafenele din St. Germain, un regizor guraliv (pardon, un operator!) cu amanta lui de ocazie ma pescui zgmotos-vesel. Ma distreaza ideea ca sunt totusi un soi de Pantazi, fiindca cei mai multi ma iau drept fostul lor coleg, prieten, cunoscut, cand in realitate cel intors e altul, cel plecat a ramas acolo definitiv. Scriindu-ti, ma indepartez asa de mult de gandul prim al acestor randuri, dar e acum o pace printre randuri, o resemnare poate, singura de atata vreme, si-ti multumesc pentru ea ca pentru o pauza intre doua dureri, ca sa-i mai pot rezista celei mari, celei din urma, singura in care toate s-ar rezolva, pentru totdeauna. Dar cand voi avea curajul s-o chem si s-o strabat fara cochetarie si fara regrete? Exista intotdeauna un prilej de amagire si o speranta desantata al carei nume nu e in fond decat lasitate. Cand voi infrange-o si pe ea, ma voi simti intaia oara liber, fiindca altii se vor elibera de o prezenta atat de incomoda.
Daca aceste randuri pot parea anamneze pentru ceea ce medicii numesc cu usuratate „tipul schizoid”, e o pura fantezie. Din pacate, am nervii asa de tari ca insumi ma mir de a fi trecut prin toate incercarile ultimului timp. Logic vorbind, trebuia sa fiu de mult nebun. Ori, poate... Oricum, iarta aceste pastise gogoliene, ele sunt involuntare intr-o existenta (si un scris) atat de livresti... indeobste. E ora 9 fara douazeci seara si ce n-as da sa stiu ce faci acum, poate pe tarmul Oceanului, la Boulogne ori cine stie unde.
Vale!

* * *

ION POP (n. 1 iulie 1941, Miresu Mare, jud. Maramures). A fost profesor la Facultatea de Litere a Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca (1964-2007). A condus, ca redactor-sef si director, revista studenteasca de cultura Echinox (1969-1983). A lucrat ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle-Paris 3 (1973-1976), iar intre anii 1990-1993 a activat ca director al Centrului Cultural Roman din capitala Frantei. La 26 noiembrie 2015 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane. Distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pe anii 1973, 1979, 1985, 2001. Premiul Academiei Romane (1985). Premiul National al Uniunii Scriitorilor din Romania (2012). Poezie: Propuneri pentru o fantana (1966); Biata mea cumintenie (1969); Gramatica tarzie (1977); Soarele si uitarea (1985); Amanarea generala (1990); Descoperirea ochiului (2002); Elegii in ofensiva (2003); Litere si albine (2010); In fata marii (2011); Casa scarilor (2015); Poeme: 1966-2011 (2015); Lista de asteptare (2019). Critica si istorie literara: Avangardismul poetic romanesc (1969); Poezia unei generatii (1973); Nichita Stanescu. Spatiul si mastile peziei (1980; 2011); Lucian Blaga. Universul liric (1981); Lecturi fragmentare (1983); Jocul poeziei (1985); Avangarda in literatura romana (1990; 2017); A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei (1993); Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001); Viata si texte (2001); Lucian Blaga in 10 poeme (2004); Introducere in avangarda literara romaneasca (2007); „Echinox”. Vocile poeziei (2008); Din avangarda spre ariergarda (2010); Scara din biblioteca (2013); Poezia romaneasca neomodernista (2018); Carti la alegere. Poeti si poezie (2020). Publicistica: Ore franceze (I: 1979, II: 2002), Interviuri. Intre biografie si bibliografie (2011), Dezordinea de zi (2012). Traduceri: (volume) din Georges Poulet, Jean Starobinski, Gerard Genette, Tzvetan Todorov, Eugene Ionesco, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Paul Ricoeur, Benjamin Fondane, Paul Morand. A coordonat Dictionarul analitic de opere literare romanesti (4 vol. 1998-2003, editie definitiva 2007). A realizat o antologie a avangardei literare romanesti, La rehabilitation du reve, Paris-Bucuresti, 2006, si antologia Avangarda romaneasca, in colectia de „Opere fundamentale” a Academiei Romane, Bucuresti, 2015. A coordonat revista Caietele avangardei, editata de Muzeul National al Literaturii Romane din Bucuresti. A prefatat si ingrijit numeroase editii din poetii avangardisti romani si de poezie romaneasca actuala.

* * *

MIRCEA ZACIU (27 august 1928, Oradea – 21 martie 2000, Cluj-Napoca) este un important critic si istoric literar roman. Absolvent al Facultatii de Filologie a Universitatii „Victor Babes” din Cluj (1952) si doctor in Litere (1967), a fost decan al aceleiasi facultati intre 1962 si 1966. In perioada 1967-1970 a fost seful Catedrei de literatura romana contemporana si teoria literaturii, lector la Universitatile din Koln, Bonn si Aachen, unde a predat limba si literatura romana. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania (din 1956), din al carui Consiliu de Conducere a facut parte timp de trei legislaturi, membru in Comitetul Director al Uniunii intre anii 1990 si 1995, a devenit membru de onoare al Academiei Romane (1997). Din 1972 pana in 1985, a coordonat colectia „Restituiri” a Editurii Dacia. A debutat in ziarul Ecoul, cu un medalion despre Duiliu Zamfirescu (1944), si cu proza in revista Flacara (1948). Scenariul Amiaza unei revolutii reprezinta debutul editorial (1954). Volume: Ion Agarbiceanu (1964; 1972); Nuvela romaneasca (1965); Masca geniului (1967); Glose (1970); Colaje (1972); Ordinea si aventura (1973); Bivuac (1974); Lecturi si zile (1975); Teritorii (1976); Alte lecturi si alte zile, (1978); Lancea lui Ahile (1980); Cu cartile pe masa (1981); Viaticum (1983; 1998); Jurnal, I-IV (1993-1998); Clasici si contemporani (1994); Ca o imensa scena, Transilvania... (1996; 2018); Scrisori nimanui (1996); Departe, aproape (1998); Jucatorul de rezerva (2000); Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, ingr. si pref. Maria Cordoneanu (2003); Mircea Zaciu, Octavian Schiau, Corespondenta (1956-2000), o carte gandita si alcatuita de Ilie Rad (2015); Interviuri (2007). In colaborare: Cu bilet circular. O antologie posibila a schitei romanesti, pref. edit., Cluj-Napoca (1974); Scriitori romani. Mic dictionar (1978); Ceasuri de seara cu Ion Agarbiceanu (1982); Liviu Rebreanu dupa un veac (1985); Dictionarul scriitorilor romani, I-IV (1995-2002); Dictionarul esential al scriitorilor romani (2000).