Cartea autorului Florin Caragiu „Omul cu doua inimi" de la editura VINEA

La Florin Caragiu vedem o fuziune unica si organica intre teologia rasariteana (canonica si,, iconica\\" la sursa, dar adresata de poet piezis si insolit) si suprarealism - caci ce sunt intimitatea subpamanteana si cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca si luciditatea cu care se absoarbe vocabular,, nepoetic\\" in liniile de vibratie ale poemului, decat (si) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Caragiu are un mod profund metaforic de a traversa lumea (,, ziua\\") nu pentru ca poetizeaza, ci pentru ca la el metaforicul e un vehicul al metanoicului. Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vietii. Iata un poet,, din alta lume\\" care scrie pe limba si mai ales dialogand cu veacul lui. Chris Tanasescu (MARGENTO)



Calator pe taramul accidentat al cuvintelor, Florin Caragiu este poetul pasilor mici si al cutelor de sens fin incretite. Intamplarile pe care le descrie sunt, cum insusi spune,,, micile intamplari ale absentei\\". Fiind cunoscut ca un promotor, in meditatiile sale teologice, ca si in cele despre arta, al conceptului crestin de iconicitate, Caragiu se arata decis sa faca din acesta o cheie hermeneutica unsa sa dezlege o anumita lectura crestina a existentei in ansamblul ei.
Lectura iconica difera de o lectura simbolica. Aspectul merita subliniat, intrucat de aici se trimite un semnal important referitor la noutatea intentiei de adancime ce motiveaza si anima aceste scrieri. Se cunosc prea bine riscurile unui simbolism poetic religios practicat fara discernamant. Nu e de insistat asupra lor. Imanenta este sacrificata transcendentei ca Idee sau este orientata tendentios si rigid intr-o directie ce sufera de univocitate si care cunoaste pana la urma un proces de eroziune figurativa, explicabila prin falsa maretie a unui alegorism facil. Tropismul iconic aspira, insa, sa corecteze aceasta polarizare simbolicista.
Iconicitatea valorifica prioritar privirea de sus in jos, in temeiul kenozei hristice. Lucrurile ajung sa fie privite si intelese in ele si pentru ele insele si astfel incep sa cumuleze dimensiune, greutate semnificativa si consistenta interioara, totul fiind, mai nou, un punct de plecare si de sosire pentru valentele empatiei, dar si pentru ionizarea negativa a starilor, lovite de sentimentul instrainarii. Natura inceteaza sa fie conceputa doar ca un semn transparent al transcendentei, ca un nivel mecanic si arbitrar de semnificare, de pe care se sterg aproape total urmele unei tragedii imanente.
Prin urmare, ecuatia lui A FI se complica; micile existente necuvantatoare, dar si existenta de ordin extrauman in general, imediat tangenta cu faptura ce sufera, ocupa acum cu vigoare prim-planurile, astfel incat nu putem sa nu observam ca pana si miscarile trupului sunt asumate cu un fel de constiinta discreta a autonomiei lor in raport cu spiritul ce le locuieste. Concesia facuta de poet simtului existential al alteritatii, in orice forma s-ar manifesta aceasta, este maxima si are drept prima consecinta stergerea opozitiei mai degraba teoretice dintre spirit si viata. Pneuma si psyche devin solidare, logica antagonismului pare ca ia sfarsit, Hristos este bucuria tuturor...
Parintele Ghelasie de la Frasinei, un mare iubitor de natura si deslusitor al tainelor ei, afirma in acelasi sens ca Logosul locuieste ubicuu lumea, careia ii vorbeste, pentru a i se raspunde de catre fiecare, in felul lui, cu un chip si cu un glas propriu si unic, asa cum i-a fost dat dintru Origine. Creatia este o polifonie de glasuri si de raspunsuri vii, care vin de pretutindeni, fapt pentru care postulatul indeterminarii fecunde, ce nu stie sa traseze granite intre insufletit si neinsufletit, marcheaza decisiv atat emotia artistica, cu atentia ei liber flotanta, NESITUATA, cat si acea modalitate de a face teologie crestina in deplin acord cu o afirmatie evanghelica incredintandu-ne ca toata faptura SUSPINA dupa Inviere. Nu putem sa nu deslusim aici si un leibnizianism de fond al viziunii, pe care se intemeiaza intropatia iconica.
Poetul stie sa mute perspectiva in interiorul unui lucru minuscul si de acolo sa priveasca spre lumea din afara, lasand liber sa creasca acest orizont launtric al alteritatii fascinante, pana la un punct. Se nasc de aici acorduri cromatice si chiar structuri atonale, dar de un atonalism bland, ce aspira spre autodepasire si care pare ca exerseaza continuu, desi imperfect, calea spre acel raport traditional cu universul sentimentului durabil, modulabil in cheie majora sau minora. Ascultand zumzetul albinelor, Yehudi Menuhin isi exprima la randul lui perplexitatea fata de continua cautare a sunetului potrivit, a acordului complex de care dau dovada aceste vietuitoare.
Prezentam cateva fragmente elocvente culese din poemele semnate de Florin Caragiu:,, si te-ai intors/ spre vrabia intrata pe geam/ cu sentimentul ca tot ceea ce ea/ a vazut nu ti-e strain\\".,, si, totusi, e o vreme de a intampina/ nisipul miscator al fetei\\";,, cormorani vor infige pliscuri de-argint/ in ape-mpletite -/ esti o flacara intinsa pe trup / de cutitul diminetii\\";,, iar trupul tau/ imprastiat in tarana distantele spulbera-ncet\\";,, stam cu genunchii la piept - clipa/ inainteaza in noi\\";,, daca nu mai poti trage spatiul afara/ din tine, lasa-l sa creasca\\";,, semn ca intre ochiul drept si cel stang / e o punte ce scartiie sub lumile/ urnite din loc\\";,, o parte din umbra o vei pastra,/ alta ti se va lua...\\".
Cu precadere se cere retinut faptul ca o poetica intemeiata pe ideea fecunda de iconicitate respinge ceea ce am putea numi falsele idealizari. Nu-i deloc intamplator faptul ca marile idealizari obosesc perceptia, obosesc ochiul, ca dupa o grea lupta purtata pe teren ideomotric. Paradoxal, cu cat imaginea smulsa spre inaltimi e mai detasata de pamant, cu atat oboseala musculara pe care ea o genereaza e mai mare si cu atat un fel de astenie a fundului de ochi se instaleaza morbid, facand ca acuitatea vizuala, ca si cea afectiva, sa scada... Aceasta-i o constatare de maxima importanta pentru a intelege, cu intreaga lor semnificatie, ansamblul de operatii nervoase pe cat de discrete, pe atat de acute si de perseverative, ce subintind o astfel de idealizare mentala, un astfel de mecanism cu efect asteniform, desigur, nerecunoscut oficial ca atare, dar care in realitate este fara doar si poate un mare consumator de energie la nivel nervos.
Adevaratul profil al unei idei e dat in felul cum aceasta se realizeaza subliminal. Cum se impune o idee? Cum se framanta muschiul ocular, cum se compun sau se ignora reciproc in launtrul lui fortele adverse, ne putem intreba... Prin ce stari trece ideomotricitatea la acest nivel, cum se misca gandul incarnat, cum se face alegerea? E aici, IN MIEZUL NERVILOR implicata, inca, tot un fel de lupta severa pentru existenta, iar daca da, atunci suntem liberi sa intelegem ca arma ei este zbaterea nervoasa, reflexul sistemic de smulgere si de separare, acea morbida secusa psiho-fizica ce genereaza si intretine segregarea ideilor?... In acest caz, suntem indreptatiti sa vorbim de un idealism fals si de o noutate care nu se confirma, fiind doar una declarativa, dat fiind ca adevarul de sub masca e insasi imensa oboseala nervoasa. Ea tradeaza faptul ca aici s-a dat o lupta, s-au ciocnit forte de aceeasi natura si care raman de aceeasi natura, chiar si atunci cand una invinge, si mai ales pentru ca una se presupune ca a invins.
Nici o lume cu adevarat noua nu se poate SMULGE din cea veche, avand ca principiu al genezei consumul de energie nervoasa. Logica fortei ca algoritm al transformarii nu poate intemeia noutatea. Marea subversiune a oboselii, dar si a plictiselii, tradeaza faptul ca idealismul separatist consuma energie, legile lui intestine nu difera de lucrul mecanic, de actiunea fortelor ce se confrunta, vehiculate in banale, pana la urma, scheme si strategii de lupta. Reflexele atavice ale vechii lumi stau la baza pretinselor innoiri, cele pe care guma oboselii le sterge din start. Oboseala de idealism decoloreaza tot ce sta scris pe ea. Practic, nu se poate scrie pe aceasta hartie fatala care-i neurastenia...
Cum s-a spus, analiza IDEO-MOTRICA este autentica baza a analizei ideatice. Ideo-motricitatea ne informeaza despre substratul primar, subliminal, necontrafacut al ideii. Dar in masura in care nu se recunoaste in falsul idealism, iconicitatea nu concorda catusi de putin nici cu fadingul minimalist al starilor de spirit, ce automat genereaza o realitate de-realizata, desacralizata. Insa Florin Caragiu stie sa miste frumos lucrul poetic dupa logica trinitara a iconicitatii. Aceasta pare a fi o alta logica decat cea a selectiei naturale consumptive.
Poetul nu procedeaza ca un transformist si nici ca un utopic, pentru ca urmareste nu eliminarea radicala a vechii lumi, ci, mai intai de toate, VEDEREA ei ALTFEL, prin iconizarea lucrurilor, pasibile, prin urmare, de a fi vazute,, dublu\\", si cu atat mai clar. Libertatea alternarii registrelor, miscarea lasata sa curga fara teama de ciocnire intre starile aparent opuse, evitarea localizarii intr-un punct de aplicatie unic a fortelor lejer coordonate, cultivarea divergentelor blande si a convergentelor prin,, entanglement\\", acestea sunt cateva din aspectele distinctive pe care ni le transmite poezia din acest volum. O poezie care iconizeaza deopotriva fericirea si durerea, lasandu-le sa se reflecte una in alta. Ori, precum atat de reusit spune poetul,,, LASAND FARA CHIN DUREREA INTREAGA\\"... Un vers ce suna memorabil. (Carmen C. Lasswell - filolog, dr. estetica)

ISBN: 978-973-698-362-7

OPINIA CITITORILOR