Habent sua fata libelli. Cartile isi au soarta lor. Editia de fata nu ar fi existat daca in urma cu cativa ani nu am fi avut sansa de a edita opusculul lui Franciscus Fasching, Vetus Dacia (1725), insotit de recenzia scrisa de contemporanul sau, eruditul pastor sas Georg Soterius. Bibliografia cercetata pentru a cunoaste mai bine personalitatea si scrierile lui Fasching ne-a dezvaluit existenta lucrarii Nova Dacia, care continua istoria Transilvaniei antice, prezentata in Vetus Dacia, cu o istorie a voievozilor si principilor Transilvaniei din perioada cuprinsa intre secolul al XI-lea si inceputul secolului al XVIII-lea. Cele doua opuscule fac parte din categoria lucrarilor cunoscute sub numele de libelli graduales, specifice sistemului educational al universitatilor iezuite, in care, in secolele XVIIXVIII, obtinerea diplomelor academice (bacalaureat, magisteriu, doctorat) avea loc in cadrul unor dezbateri publice si solemnitati de promovare, in temeiul unor teze dedicate unui patron si aparate de candidati in biserica. Dezbaterea, desfasurata prin intrebari si raspunsuri, era moderata de un promotor, in cazul nostru Franciscus Fasching. Subiectul acestor libelli graduales putea fi foarte variat. Fie constau in reeditarea, colectiva sau individuala, a unei opere clasice a unui iezuit membru al colegiului, sau in respingerea si combaterea polemica a unei opere scrise de „adversarii” confesionali, de regula protestanti, fie erau poeme religioase si meditatii in proza cu continut moral, fie lucrari cu caracter stiintific din cele mai diverse domenii, dar mai ales din domeniile teologiei, istoriei si geografiei. Aceste opuscule erau publicate ori de cel promovat, ori de intreaga clasa a celui promovat, ori de unul sau mai multi tineri instariti, si erau oferite unei notabilitati a colegiului sau a universitatii iezuite. Absenta numelui autorului pe pagina de titlu si in text este o consecinta a anularii complete a individualitatii de catre strictul spirit monahal al Societatii lui Iisus, in cadrul careia proprietatea intelectuala era considerata proprietate publica a ordinului iezuit. Respectand aceasta uzanta, numele autorului opusculului Nova Dacia, Franciscus Fasching, nu figureaza pe pagina de titlu decat pentru a indica rolul sau de promotor (presedinte al comisiei care acorda titlurile academice).

Lucrarea Nova Dacia este impartita in cinci parti: partea I: populatie, ape si bogatii; partea a II-a: topografia celor mai importante orase ale Transilvaniei; partile IIIV: voievozii si principii Transilvaniei si regii Ungariei de la anul 1000 pana la anul 1713. Partile IIII constituie o lucrare unitara, fiind tiparite ca un tot in anul 1743, in timp ce partile IV si V, desi imprimate amandoua in anul 1744 si avand acelasi subiect – continuarea istoriei Transilvaniei din momentul in care se incheie partea a III-a, au fost redactate independent una de cealalta. Dovada stau cele trei scrisori dedicatorii, prezente la inceputul cartilor I, IV si V si inchinate unor patroni spirituali diferiti.

In structura opusculului Nova Dacia, pe langa continutul propriu-zis al lucrarii, exista un discurs auxiliar, constituit dintr-o serie de elemente paratextuale: titlul, tezele supuse dezbaterii publice si scrisorile dedicatorii. Numai partile I, IV si V poarta, pe pagina de garda, titlul, numele patronului spiritual caruia ii este dedicata lucrarea si numele celui/celor promovat/promovati, numele indrumatorului acestora, locul si data desfasurarii ceremoniei, locul si tipografia in care a fost imprimata lucrarea (tipografia Academiei Iezuite din Cluj, tipografMihail Becskereki).

Fiecare carte este impartita in capitole, conform unei traditii mostenite din Antichitate. Logica acestei diviziuni devine transparenta cu ajutorul titlurilor, care au rolul de a-l orienta pe cititor in lectura.

Dedicatiile, continuand o practica veche ale carei origini se regasesc in Antichitate, se prezinta ca un enunt autonom, cu functie encomiastica, redactat sub forma unei scrisori. Elaborate in stilul baroc specific primei jumatati a secolului al XVIII-lea, aceste scrisori dedicatorii elogiaza, pe de o parte, vechimea, obiceiurile si faptele familiei celui elogiat, iar pe de alta parte devotamentul religios, virtutile, preocuparile culturale si inclinatia pentru fapte demne de lauda. Aceste dedicatii au un marcat caracter retoric, care tinde spre modelele clasice si le deosebeste profund de lucrarea propriu-zisa. Adresarea directa, epitetele ornante, structurile binare si ternare, paralelismele sintactice, interogatia retorica sunt elemente stilistice in care componenta de captatio benevolentiae este esentiala.

Daca scrisorile dedicatorii sunt conotate afectiv, continutul propriu-zis al opusculului Nova Dacia este redactat intr-un stil apropiat de cel al analisticii antice.

Textul publicat in acest volum prezinta toate caracteristicile scrierilor latine din secolul al XVIII-lea. Prin transcrierea si traducerea lui am avut in vedere pastrarea caracteristicilor ortografice si lingvistice ale originalului latin si recuperarea lor intr-o limba romana care, nefiind nici excesiv de moderna, dar nici prea arhaica, sa sugereze apartenenta la stilul stiintific al secolului al XVIII-lea.

Interventiile noastre in textul latin au fost urmatoarele:

Am eliminat accentele puse deasupra unor termeni, rolul lor nefiind acela de a indica pronuntarea cuvintelor respective, ci de a marca valoarea lor morfologica de adverbe (liberè, quò), conjunctii (cùm, nè), prepozitii (è) sau de a evita confundarea unor forme cazuale (respectiv ablativul singular al declinarii a II-a cu dativul singular al aceleiasi declinari: ablativul deturbatô fata de dativul deturbato, ori ablativul singular al declinarii I cu nominativul singular: ablativul Bulla Aurea fata de nominativul Bulla Aurea).

Am intregit intre paranteze rotunde ( ) prescurtarile unor cuvinte: AA = a(rtium); LL = l(iberalium); Transilv. = Transilv(aniae) etc.

Am scris et peste tot unde apare sigla &.

Digramele æ si œ au fost transcrise ca ae si oe.

Pentru a evita orice confuzie legata de pronuntie, am scris i in loc de j, deoarece litera j nu este decat o modalitate grafica de a semnala valoarea de semivocala a lui i: jurejurando = iureiurando. Am exceptat de la aceasta regula unele onomastice: Ujvarinum.

Grafiile uzuale in latina medievala si neolatina, dar diferite de forma clasica, precum si oscilatiile in ortografierea lor au fost pastrate ca atare: litera, imo, numus, caeteri.

In cazul termenilor care se abat de la forma lor ortografica obisnuita (clasica sau medio- si neolatina), fie din pricina unei erori de tipar, fie din cauza unui lapsus calami, fie pentru ca este specifica autorului, am semnalat acest lucru punand (sic) dupa cuvintele respective: Mecoenas (sic).

Notele apartinand autorilor opusculului au fost marcate cu litere minuscule, puse intre paranteze rotunde la umarul cuvantului: legibus(a).

OPINIA CITITORILOR