Abia sosita acasa si ramasa singura, a inceput sa-si dea seama despre toate cele petrecute si sa planga amar, lacrimi de durere si de rusine. Ii venea sa-si curme zilele cand se gandea cum, incetul cu incetul, a cazut si cat de departe a ajuns in caderea ei. Si nu din nepricepere ajunsese acolo unde se afla, ci stiindu-le toate, intelegand cursele ce i se pun si simtindu-se mai tare decat ca sa se teama. Iar acum nu mai putea sa se intoarca, nici sa se opreasca. Se socotea nemernica, umilita, nenorocita afara din cale, dar sufletul ii era plin de o nespusa dulceata, si ea-si inchidea ochii, ca sa nu mai vada nimic din cele ce-ar fi putut s-o tie in Ioc.
— Nu-mi pasa! nu-mi pasa! striga ea. Apoi ma omor!
Dar a adormit in cele din urma, si ziua urmatoare, cand s-a desteptat din somn, lucrurile i se infatisau cu totul altfel.