Marele defect al dualismului este acela ca postuleaza existenta unei substante misterioase, necunoscuta stiintei si incompatibila cu legile naturale. Care ar fi aceasta substanta imateriala care nu ocupa niciun spatiu? Ce motive avem sa presupunem ca ea ar exista? Oamenii de stiinta se intreaba cum poate o substanta nemateriala sa afecteze sau sa fie afectata de substanta materiala a creierului, intrucat in toate celelalte contexte, substantele materiale sunt produse de alte substante materiale sau de forte cunoscute, cum ar fi gravitatia sau electromagnetismul. Daca materialul ar putea afecta imaterialul, atunci am putea fi capabili sa il manipulam pe acesta din urma intr-un fel sau altul. „Si unde se afla constiinta?“ intreaba scepticii. Este in interiorul craniului sau pluteste in jurul proprietarului sau precum ectoplasma? Poate o constiinta sa afecteze o alta constiinta si, daca da, in ce mod? Pot ele sa fuzioneze sau sa se contopeasca? Care sunt regulile care ii definesc abilitatile? Persista ea dupa moartea trupului? Sau se foloseste de trup pe post de centrala electrica sau de punct de fixare sau ca organ de simt? La aceste intrebari, dualistii nu pot oferi decat raspunsuri ipotetice.

… Gandurile pot fi exprimate intr-o varietate de formule orale si, evident, e putin probabil ca ele sa fie alcatuite din cuvinte mute. In 1927 Hadamard (matematician) a scris mai multor persoane cunoscute, printre care si lui Einstein, intrebandu-le cum gandesc. Einstein a raspuns in mod clar ca el gandea in „imagini mai mult sau mai putin clare si in semne particulare“. Imaginile sale erau vizuale si motorii. Hadamard insusi a spus ca, atunci cand gandea, cuvintele erau absente. In schimb, George Polya avea senzatia ca solutia problemelor matematice era intotdeauna verbala.

Eminentul psiholog Hadley Cantril, presedinte al Institutului International de Cercetari Sociale de la Princeton, si-a incheiat „Studiul tranzactional al constiintei“ cu aceasta lamentare: „Cand recitesc ceea ce am scris, imi dau seama cu tristete ca eu insumi sunt incapabil sa surprind, fie chiar si de departe, tot ceea ce are constiinta minunat, mai ales cand ma gandesc la produse ale spiritului precum Simfonia a V-a, Predica de pe Munte, Fratii Karamazov sau calculul infinitezimal. In orice caz, ceea ce permite constiintei sa creeze si sa se bucure de astfel de minunatii reuseste sa evite aproape in intregime caderea in capcana grosiera a oricarui jargon psihologic“.

Omul este o masina minunata, dar nu „doar o masina“. El este o masina plus inca ceva. Putem vedea ca defaimarea statutului fiintei umane, care a fost la moda timp de aproape un secol, este nejustificata. Shakespeare era constient de acest aspect atunci cand a spus:

„Ce capodopera este omul! Cat de nobil in ratiunea lui! Cat de nelimitat prin facultatile sale! Cat de expresiv si admirabil in forma si in miscarile sale! Cat de asemanator unui inger in actiunea sa! Cat de asemanator unui zeu in inteligenta sa! El este frumusetea Universului, modelul desavarsit al fiintelor vii!“

OPINIA CITITORILOR