Acest nou volum apartinandu-i parintelui Adrian Agachi reuneste, asemenea celui precedent, texte cu reflectii asupra unor valori si practici crestine, publicate in cadrul sectiunii Patristica a cotidianului Ziarul Lumina al Patriarhiei Romane, in perioada 2009-2012.

Sunt valori care cunosc repetate si rodnice apropieri de repere clasice, inauntrul a ceea ce, in pagini ale cartii, e notat ca „umanism crestin”. Este anume luat aici in considerare Fotie, patriarhul Constantinopolului, care evalueaza indeaproape si adesea pe un ton dezaprobator continuturi hagiografice sau epistolare. Autorul asaza un accent asupra faptului ca, in randuri pe care Fotie i le transmite tarului bulgar Boris, invocarea unor izvoare ale culturii clasice prevaleaza fata de recursul la referinte patristice. O pondere insemnata a unor semnificatii filosofice si literare grecesti sau latine e de regasit si in scrieri ale unei alte personalitati amintite aici, Sfantul Asterie al Amasiei. Cu toata acea trasatura a creatiilor sale, varii teme asupra carora se opreste il vadesc, cum parintele Agachi subliniaza, a fi un important moralist crestin.

Morala crestina, cutume si atitudini decurgand din ascultarea de principiile ei, dupa cum si particularitati ale dogmei, dau continut si Epistolei catre Diognet, al carei autor nu e cunoscut. Destinatarul facea parte din randurile aristocratiei romane si manifesta interes pentru invataturile Mantuitorului Iisus Hristos. Marturiseste insa ca unele aspecte ale acestora nu ii erau inca pe deplin limpezi, incat solicita deslusiri. Asimilarea invataturilor crestine si interiorizarea unei dispozitii prielnice rugaciunii sunt vizate si de Traditia Apostolica, opera a Sfantului Ipolit al Romei. De aici, aflam ca mijloace inspre acele scopuri erau, in primele secole crestine, cateheza si lectura. Li se pot adauga imnele liturgice, al caror fond teologic le era accesibil si celor mai putin educati, nepresupunand dificultati de apropriere. Evocate in volum sunt cele ale Sfantului Ambrozie al Milanului.

Iar rugaciunea, unul dintre scopurile tocmai amintite, poate, asa cum arata Sfantul Marcu Ascetul, sa constituie, prin cuvintele ce o alcatuiesc, la randul ei un mijloc, anume unul destinat a servi combaterii ereziilor. Specific, Sfantul Marcu Ascetul are in vedere rugaciunea inimii, in al carei fond sesizeaza o neta infirmare a ereziilor vremii de inceput a crestinismului.

Pe linia recunoasterii intaietatii rugaciunii si a trairii duhovnicesti (in raport cu aprofundarea intemeiata rational a unor probleme dogmatice ori cu atentia acordata frumusetii cuvintelor) se inscrie si Pastorul lui Herma. La fel, Catre Autolic, a lui Teofil al Antiohiei, in al carei cuprins e de aflat o punere in opozitie a doua maniere de exprimare: una constand in a cauta cuvinte alese, si alta denotand preocupare pentru sondarea fundamentelor. Adoptarea principiala a acesteia din urma nu e totusi de natura sa prezerve, prin ea insasi, valorile credintei crestine. Lipsa de luare-aminte si de asumare a unei raspunderi in aceasta directie le este imputata crestinilor timpului sau de catre Salvianus de Marsilia. El ii face atenti la un avertisment rostit de Sfantul Apostol Pavel, in sensul ca inchipuirea de sine (aroganta) e autoiluzionare.

Doar ca, singura, nici ocolirea acestei atitudini nocive nu e suficienta. Dupa cum parintele Agachi subliniaza (urmand unor ganduri ale lui Meliton de Sardes), se cere a i se alatura un efort inspre marturisirea valorii invataturilor si a trairilor crestine. E un efort pe care crestinii din vremea Imperiului Roman l-au facut, expunandu-se persecutiei, si care se cere continuu innoit, adaptat fiecarui timp si oricarui spatiu. A trai in Hristos, a mentine vii launtric intelesurile cuvintelor si ale faptelor Sale, e de asteptat dinspre toti crestinii, fie monahi sau mireni. Aceasta invatatura pusa aici in discutie de catre autor (a putintei concretizarii principiilor evanghelice si in mediul laic) a fost formulata de Sfantul Nicolae Cabasila. E vorba de un gand consonant cu acela exprimat intr-un fragment din Didahia: „Sunt doua cai – una a vietii si alta a mortii – si este mare deosebire intre ele.” In completarea acestei sentinte, parintele Agachi noteaza: „Folosind numeroase citari scripturistice, autorul necunoscut pune la baza caii vietii poruncile evanghelice, utilizand totodata si cateva recomandari vechitestamentare.”

Ideea ca, spre dobandirea cunoasterii (de sine si de Dumnezeu), spre eliberare (mantuire), e bine sa fie urmate indemnurile adresate de Hristos este una centrala si in scrisul lui Clement Alexandrinul. In ochii acestuia, Hristos e „Pedagogul”, indrumatorul catre adevarata cunoastere (implicand nepatimire) al „copiilor” care sunt credinciosii. „Nu este posibil sa se mantuiasca cineva fara Hristos”, il citeaza in acest sens parintele Agachi pe Sfantul Macarie Egipteanul. Fara sprijin ceresc, fara adancire in Imparatia Cerurilor dinauntrul sau, e cu neputinta ca omul sa se inalte, sa nimiceasca slabiciuni sau rataciri. Un gand similar, anume acela al congruentei dintre cunoasterea de sine si cunoasterea adevarului, este exprimat de Boethius, in versuri marcate de platonism, pe care autorul le reproduce: „De vrei adevarul cu-adanca gandire / Si fara s-aluneci pe drumuri gresite, / Spre tine-ti indreapta atenta privire, / […] E-n tine-adevarul, exista in minte. / Caci cum spune Platon, de e-adevarat, / Orice-nvatatura e-aducere aminte”. Cunoasterea de sine urmareste asadar evitarea caderilor, pastrarea cursului celor din minte si al celor din inima in albia virtutii.

Sub acest raport, un paralelism inspirat e trasat de Teofan al Niceei intre sensibil si spiritual. In acelasi fel in care a manca si a bea intretin viata exterioara, furnizandu-i continuitate, strabatere prin timp, a interioriza virtuti este esential pentru desfasurarea vietii spirituale. Iar corelativa insusirii virtutilor este detasarea de patimi, eliberarea de marginiri, scop al stradaniei crestine de atingere a desavarsirii, de invecinare cu Dumnezeu. Un scop pe care Paladie marturiseste ca il poarta cuvintele din Lavsaicon: parcurgandu-le, cititorul are a-si castiga un sprijin in eforturile ascetice, permanent insotite de gandul iminentei mortii si indreptate impotriva ispitelor demonice. Acestora din urma le-ar fi totusi de admis, potrivit lui Nechifor Vlemmides, un rost pozitiv: „[…] exista un razboi continuu dictat impotriva noastra de diavol. Fara acest razboi, am lancezi probabil intr-o imaginatie stearpa si o parere de sine foarte dezvoltata.” Asadar, in trairi care ar incetini, intrerupe sau chiar suprima urcusul duhovnicesc. Printre atitudinile ce li s-ar putea impotrivi, se numara luarea-aminte si asumarea Crucii. Astfel, Episola lui Barnaba indeamna la necontenite silinte vizand evolutia spirituala, la o priveghere de intensificat cu timpul. Nu trebuie ingaduit ca masura luminii dobandite anterior sa scada, ca umbre aduse de apatie sa cada asupra ei. Ci trebuie pastrata, in profunzimi de intelect si de sensibilitate, Crucea. Ceea ce inseamna, dupa Sfantul Ioan Damaschin, ca trebuie asumata suferinta ce survine ca revers al castigarii capacitatii de detasare de cele din timp si al interiorizarii seninatatii relativ la moarte. Si ca sunt de primit cu bucurie „invierea” (eliberarea) si „inaltarea” (deplina induhovnicire), ce ii sunt suferintei roade.

Volumul Medicamente impotriva patimilor. Sfaturi patristice, semnat de Parintele Adrian Agachi, se publica in contextul Anului comemorativ al traducatorilor de carti bisericesti, cu speranta ca acesta va deveni un insotitor bun pentru toti iubitorii de Teologie patristica, pentru toti cei care se intorc, cu bucurie, la „izvoarele vii ale operei Sfintilor Parinti”, din dorinta de a-si insusi sfaturile patristice, pline de intelepciune sfanta, devenindu-le in final adevarate reguli de vietuire curata.

Numar pagini: 232
Format: 15x22
Anul aparitiei: 2019

OPINIA CITITORILOR