Al doilea mare fals lingvistic, nascut in niste vremuri tulburi si echivoce in sec. IX, se refera  la limba slava veche. Nici alfabetul si nici cuvintele asa zisei limbi slave vechi nu erau slave. Intr-o haina de imprumut, noua limba de cult  adoptata de biserica ortodoxa continea numeroase cuvinte romanesti. Introducerea in biserica ortodoxa romana a  acestui cal troian a fost un pas politic  cu efecte geopolitice catastrofale.

 

Al treilea fals. In secolul XIX, falsificarea utilizeaza   lucrarile de gramatica si dictionarele. Autorii lor sunt  de obicei alogeni. Acestia pun bazele falsificarilor etimologice. Limba romana este considerata noua pe scena istoriei si neproductiva  iar lexicul sau  este  din imprumuturi.  Asa-zisii donatori sunt vecinii care desi au venit mai tarziu pe scena istoriei, le-au   dat totusi cuvinte. Nici un cuvant din limba romana adevarata nu este creditat. Ceea ce nu apare ca imprumut este taxat ca etimologie necunoscuta.  Aceasta idee a fost conceptul de baza in lingvistica romaneasca de dupa razboi si mai ales in timpul comunismului, cand ideea de limba  romana debitoare, mai ales limbii ruse, a fost amplificata.

 

Cumulate, aceste trei mari falsuri, au creat o istorie pocita a poporului si a  limbii romane, care, cu largul concurs al institutiilor de specialitate,  s-a consolidat si a devenit o fortareata  a confuziei  nationale. Pornita dintr-un elan demistificator, aventura lingvistica in care se angajeaza autorul  scoate insa la iveala altceva: un sistem de comunicare stravechi si rafinat, cu o productivitate interna extraordinara si suficient siesi. Aceasta este marea surpriza a cartii lui Lucian Costi care poate fi numita  Cartea Mare a limbii romane.