M-am nascut la Plevna – Bulgaria, la 14 mai 1914, unde familia parintilor mei, ca si multi alti aromani, s-au stabilit, dupa ce legendara asezare aromaneasca Muloviste a fost distrusa de obuzele primului razboi mondial si evacuata suta la suta. Din povestirile bunicii mele, iarna la gura sobei, am retinut ca tatal ei, adica strabunicul meu dinspre tata, a luat parte la luptele de la Plevna (1877-1878) cot la cot cu ostasii romani. Poate atunci, nu stiu, toti barbatii din neamul nostru capatasera cetatenie romana pe care au pastrat-o toata viata (in arhivele familiei am gasit acte doveditoare; nu am gasit insa acte cand au fost improprietariti, caci, vag imi amintesc, casa unde m-am nascut eu si surorile mele era proprietate privata). Copiii cu care ne jucam, spre lauda noului stat bulgar, erau crescuti in spirit patriotic, se bateau in piept si se mandreau cu numele eroilor lor, iar pe noi, care vorbeam alta limba, ne socoteau ca pe niste intrusi. Unii ne porecleau pripasiti –pripas. Asa se explica sentimentul precoce de inferioritate care m-a dominat la o varsta cand nu incepusem inca scoala. Varsta de sapte ani m-a gasit la Sofia, unde familia mea si alte familii inrudite s-au mutat si s-au stabilit pentru multi ani. Mama povestea ca eram inca la varsta prescolara cand plangeam adesea pe genunchii ei si o intrebam: „Mama, de ce toti copiii cu care ma joc au o Patrie si eu nu am?“ Ea suferea ca nu poate sa-mi raspunda, iar eu simteam ca e intristata, o imbratisam si renuntam la raspuns. Intr-o duminica, m-a imbracat curat, m-a luat de mana si in loc sa ma duca, ca de obicei, la biserica, m-a dus la Muzeul Militar din oras. Pentru mintea mea de atunci era tot un fel de biserica, dupa multele fotografii si statui. Mai ales cele trei statui in clopote de sticla (marime naturala) ale sefilor armatelor – otomane, ruse si romane – care luptasera aici la Plevna in 1877-1878 (Nicolae, fratele tarului, Osman Pasa si Generalul Cerchez). As fi ramas mai mult sa admir uniformele de epoca daca mana mamei nu m-ar fi tras peste prag si n-am fi intrat in curtea din spatele cladirii mausoleului. Ba, imi aduc aminte ca pasii nostri faceau sa scartaie pietrisul pe care calcam. O urmam tacut pe mama in curtea enorma, dar, pe masura ce in aintam, pasii imi deveneau mai sovaielnici, caci in fundul curtii, unde ne indreptam, se desluseau trei gramezi in forma de piramida facute din cranii de om. Mana mamei insa ma tinea ferm si cand am fost la un metru de piramide m-a oprit si mi-a zis: „Tu zici ca stii literele, si latine si chirilice, citeste ce scrie pe tablita“. M-am apropiat tremurand si am silabisit: „Ostasi romani cazuti in luptele din 1877-1878 – Plevna“. Mama puse mana pe umarul meu si rosti: „Acesti soldati au murit ca tu sa ai o Patrie!“ Mi-aduc aminte ca m-am prins de tablita si am zis: „Acum nu mai imi este frica de voi, dragilor“. Poate atunci a incoltit in sufletul meu promisiunea pe care nu m-am invrednicit sa o tin, sa organizam odata un pelerinaj la Plevna si sa aducem, daca mai sunt acolo, in tara, oasele ostasilor, sa se odihneasca in pamantul pentru care au murit. Multe familii care se stabilisera la Plevna s-au stramutat la Sofia. Aici am inceput scoala romana primara si am avut noroc de un director care, pot sa spun, a fost un al doilea apostol Margarit al romanismului. Intr-o casa bizara, ca broasca testoasa, cu patru clase in jurul unei sali spatioase, noi, copiii macedonenilor razletiti, am invatat sa iubim Romania, can-tand: „Romanasului ii place, sus la munte la izvor“. Am inteles ca ceea ce ne inrudeste cu fratii nostri de dincolo de Dunare este, in primul rand, nostalgia, dorul muntilor si al padurilor. In 1925 am fost martori la un insemnat eveniment, sfintirea bisericii ridicata prin grija Statului Roman si a coloniei romane, pe locul donat de arhitectul Naum Torbu. A venit si o delegatie a Societatii macedo-romanilor in frunte cu Vanghele Ceamba, ruda cu noi si Mitropolitul Visarion Puiu care a tinut un discurs ce se pastreaza cu sfintenie in arhive. Tot atunci a inceput demolarea cladirii ca broasca testoasa in care functiona cursul primar si care data de pe timpul Imperiului Otoman si au inceput lucrarile pentru viitorul Liceu roman, dotat cu toate accesoriile unui liceu model: sala de spectacole, internat, cabinet medical, etc. Un an, cursul inferior a functionat chinuit prin diferite case particulare. Construirea Liceului Roman din Sofia a durat si parintii m-au inscris la un Colegiu francez cu calugarite. Era un vis al mamei sa invat limbi straine dar nu stia ce prozelitism faceau calugaritele din clasa noastra de treizeci de fete: cinci au trecut la catolicism si una, evreica Rebeca Levi s-a si calugarit. Totusi, despre noi, cele ce nu ne-am lasat ademenite, nu pot sa spun ca am fost persecutate. Profesoara de literatura, Soeur Marie Bruno, dimpotriva, a avut fata de mine o simpatie si ocrotire speciala, care m-a facut candidata la o bursa la Sorbona, la Paris. La bacalaureat, le-a soptit comisiei (franceza si bulgara) sa recit o poezie proprie. Am recitat poemul „Vulturul cu aripa franta“ (L’aigle à l’aile rompue) – era Napoleon la prima infrangere – care le-a mers la inima francezilor. Cu aceasta ocazie am vazut Parisul, Sorbona si pe Cioran (1937-1938). Dar a inceput al doilea razboi mondial si a trebuit sa ma intorc la Sofia unde m-am inscris tot la Litere si Filozofie. Profesorul Dimitri Mihalcev m-a solicitat sa traduc din roma neste, si am tradus, volumul „Antinomiile credintei“ al profe-sorului Mircea Florian care avusese mare succes la un Congres la Paris. Cand am terminat facultatea nu am avut dreptul sa ma inscriu la cursurile de Pedagogie, fiind pasaportar romana. Dar, in schimb, am fost angajata la Ambasada romana (Sectia culturala) de unde am demisionat casatorindu-ma cu un mare idealist roman, Nicu Cracea (la 2 iulie 1944) apoi, dupa ce am stat la Florenta – Italia, in martie 1947 ne-am stabilit in tara, am calcat pe pamantul mult ravnit. A fost o epoca zbuciumata la care am luat si noi parte. La un an dupa venirea noastra din exil – Germania si apoi Italia, s-au facut arestarile masive din 14 mai 1948. Cinci ani sotul meu a stat in inchisoare, iar eu, cu alte sotii si mame, cinci ani la portile inchisorilor. N-am putut sa dam nici un pachet, n-am primit nici o veste de la ei. Dupa cinci ani, am cunos-cut emotiile invierii dintre morti descrise de Nicu Cracea in amintirile sale. In dialog cu constiinta sa, in celula, luase hotararea sa se preoteasca, avand si Teologia, in afara de Drept. Eu am ales din lista satelor pe cel din munti, dupa atavica chemare ce o aveam in sange. A fost o revelatie, descrisa de mine in volumul „Nuvele“ si consacrata („Vraja padurii“) satului Pietriceaua. Ne-au rasplatit cu prisosinta cu dragostea lor si cu randurile mai mult decat elogioase din monografia „Satul meu“ de Florin Sinca. Daca n-ar fi fost cei cativa ani intre prima lui detentie si a doua (1958-1964) n-ar fi existat a doua inviere. Refacut oarecum fizic, cand la Aiud a inceput cea mai diabolica tortura – reeducarea, Nicu Cracea a fost printre putinii care nu au aderat, facand incredibila greva a foamei 14 zile. Eu, afara, desi nu primeam de la cei inchisi nici o veste, ieseam dintr-o biserica si intram intr-alta. Si, pot spune ca Patria, pentru mine, a fost, zece ani la portile inchisorilor si la usile bisericilor. Dar n-am cartit. Prin sotul meu, alaturi de el, s-a ostoit marea mea sete de a avea o Patrie. Binecuvantat pamant valah! Ramasa in casa parohiala din satul in care ne mutasem, pana la urma, a trebuit sa-mi iau un serviciu. La Fabrica de utilaj unde m-a repartizat Oficiul de plasare am facut figura onorabila, vizitand toate sectiile de unde mancam paine, ceea ce mi-a prins bine cand am declarat securistului care ne supraveghea si care mi-a spus: „Doamna Cracea, sa stiti ca sotul dumneavoastra va veni curand acasa; n-are decat sa semneze o declaratie si ii da drumul“. Iar eu i-am raspuns: „Daca aceasta este conditia si el semneaza, pe mine nu ma gaseste acasa“. Fata de eroismul sotului meu, cunoscut de multi, este singura bravura cu care ma pot lauda. Astfel eu am avut multe dovezi ca suferintele noastre nu le datoram poporului roman, ci Armatei Rosii prezenta in toata tara. Parinteste m-a primit domnul profesor Mircea Florian care fusese instiintat ca „Antinomiile credintei“ a fost tradusa de mine. M-a sfatuit sa echivalez diploma de licenta, ceea ce am si facut (1947) si m-a inscris la doctorat la Filozofie. Un interviu cu Petre Tutea mi s-a publicat in revista „Europa“. Institutul Pedagogic din Zalomit, 12, a gazduit Cenaclul „Noi convorbiri literare“, la care, un public ales m-a onorat cu prezenta sa, drept care, aduc pe aceasta cale directorului Bibliotecii, doamna Anca, intarziate multumiri. Ideea invierii si puterea credintei si a rugaciunii mi-au revenit cand, in 1964, a venit a doua oara acasa sotul meu. Cine nu crede in invierea Domnului, nu este crestin, auzeam din cartile sfinte. Asa s-a nascut romanul „Longhin sutasul“. Longhin era cel mai periculos martor si trebuia sa moara. Dupa revolutia din 1989 am publicat volumul de „Nuvele“ (1995) si cateva articole in „Puncte Cardinale“. Am fost primita ca membru al Asociatiei Scriitorilor din Romania. In anul 2000 generoasa inima a lui Nicu Cracea, fiu al Teleormanului, a incetat sa mai bata. A trait ca un erou si a murit ca un sfant. Desi pentru mine s-a prabusit un univers, pen-tru mine nu a murit. Cat voi trai eu, traieste si el.

Flora N. Cracea

OPINIA CITITORILOR