Volumul este "rezultatul scris al unor ganduri iscate dupa ce privirea unui arhitect practicant s-a rotit de jur imprejurul faptelor arhitecturii, a locurilor unde ea s-a asezat si a intamplarilor – economice, sociale, politice ,,cultural - asociate"

Autorul surprinde "dificultatea instaurãrii obiectului arhitectural, a rafinamentului penumbrei si a surdinei arhitecturale in lumea seacã a despiritualizãrii globale (Grigore Grigurcu), sugerand cã peisajul arhitectural nu existã in sine, ci este construit si capãtã
semnificatii rezonand la stimuli aparent surprinzãtori de indepãrtati domeniului autonom al operei arhitecturale"

„Parafrazandu-l pe Confucius voi spune ca aceste texte nu vor putea sa-i ajute pe cei care nu-si pun intrebari. Intrebari despre relatia arhitecturii cu istoria, cu orasul si cu teritoriul, cu puterea si cu libertatea, cu constructorii, cu materialele, cu magarii si cu oamenii, cu ochiul dracului, cu sexul, cu placerea, cu legile sacre si profane, cu norii, cu vanturile si cu valurile, cu gandul, cu mic si mare.

Pe cat m-au tinut puterile, dinspre polul plus, am pus intrebari simple si am incercat raspunsuri intelepte. Iar dinspre mundanitatea tuturor zilelor, poate nu intotdeauna cu suficienta colegiala discretie, am pus intrebari incomode si, in consecinta, am propus raspunsuri, paremi-se, asisderea incomode.ˮ

Mihai Pienescu

 

"Sa incep prin insiruirea unor banalitati – cred – evidente, dar des uitate:

• cladirea inseamna simbioza, la un moment dat, a maiestriei arhitectului cu nevoile utilizatorului si cu tehnicile de realizare.

• nu exista o lege eterna a arhitecturii, ci numai conditii valabile atat timp cat nu sunt depasite si eliminate, partial sau total, de conditii noi.

• limbajul nu se inventeaza, el se transforma.

• o forma este adevarata (gandita adevarat) numai daca a fost trecuta prin filtrul cultural datorat unui context, istoric si geografic, dat.

• facand abstractie de existenta miezului si a imprejurului arhitectura devine inutila.

• in virtualitatea desenului si in imobilitatea fotografiei arhitectura este utila (numai!) egoismului autocontemplativ.

Deci:

Din totdeauna arhitectura se arata si arata. Intr-o societate care vrea sa fie arhitectura creeaza cadrul vietii cotidiene, transforma teritorii si contribuie la constituirea identitatii locurilor. O societate care vrea sa para va folosi arhitectura ca limbaj disimulant, ca simbol proiectat, disociind imaginea, utilitatea si contextul (mlastinosul Saint Petersburg, scenograficul Ring vienez, sau nisiposul Dubai). Aparenta striveste existenta. Se pare ca in zilele noastre invelisul si forma contribuie – din ce in ce mai evident – la deghizarea demonstrativa, ostentatorie a interioritatii."

(din: Adnotari despre utilitatea cãpsunilor sãlbatice)

OPINIA CITITORILOR