A devenit o traditie ca atunci cand un copil sau un adolescent are dificultati, sa acuzi de ele educatia pe care a primit-o in familie sau„neglijenta si delasarea” parintilor sai; o asemenea atitudine, caracteristica celei de-a doua jumatati a secolului XX si care transpare din ce in ce mai mult prin masuri judiciare, are meritele ei: ea atrage atentia asupra dezastrelor ignorantei; ea ii incurajeaza pe parinti sa se intereseze de problemele de educatie; multumita ei va veni vremea cand adolescentii, vor primi inainte de a parasi scoala, citeva notiuni de psihologie si pedagogie, menite sa faca din ei altceva decat niste educatori intamplatori. Dar nici aceasta conceptie nu este lipsita de primejdii.
Ea ii culpabilizeaza pe parinti, aproape pe toti parintii, sau cel putin ii scufunda in neliniste. Teama de a proceda rau, teama de a rata o educatie, nu creeaza in jurul copilului o atmsfera sanatoasa.
Educatia nu se face in afara societatii. Responsabilitatea parintilor in cadrul educatiei este imensa dar nu este totala. Dincolo, si in afara parintilor, exista lumea: prietenii, scoala, mijloacele de informare in masa. Intr-o forma sau alta, raspunderea formarii tinerilor dincolo de copilarie a fost intotdeauna, in tot cursul istoriei, problema intregii comunitati. In civilizatia noastra societatea delega familiei o parte din puterea ei. Dar ea ramane mereu prezenta si se manifesta prin intermediul unor presiuni variate. Primii specialisti in psihologia copilului il studiau seperat, ca si cum ar fi fost posibil sa disociezi copilul de anturaj. In ultimii ani am invatat sa-l readucem in mediul sau, sa consideram ca dificultatile sale, aparent individuale, erau in realitate niste maladii de familie. In curand va trebui sa largim studiul la medii cu mult mai vaste iar sociologia va trebui sa-si aduca pe deplin contributia.
Cei doi poli ai educatiei sunt dezvoltarea si limitarea. Societatea nu tolereaza cresterea libera si dezordonata a unei fiinte omenesti. Ceea ce cere ea este transmiterea, intr-o scurta perioada educativa, a imperativelor sale, a cuceririlor sale acumulate de secole. In cativa ani un copil trebuie sa devina o fiinta sociala adaptata. Iar procedeele utilizate nu difera prea mult de cele ale gradinarului care vrea sa obtina o planta frumoasa, viguroasa si ingrijita. El nu are la indemana decat doua solutii, aproape contradictorii: ingrasamantul si foarfeca. Ingrasamantul stimuleaza cresterea, foarfeca o limiteaza si o ordoneaza.
Tot astfel, preocuparile educatorilor au oscilat intotdeauna intre doi poli opusi: sa largeasca orizontul cunostintelor si, totodata, sa-l limiteze. Sa afli, sa inveti, sa intelegi si sa asimilezi cat mai multe cunostinte este unul din aspectele esentiale ale edeucatiei, care trebuie sa fie o descoperire perpetua. Dar pe de alta parte, ea trebuie sa fie si o asceza. Copilul invata sa-si domine pornirile, sa-si limiteze pasiunile si cutezantele. Nu se mai crede astazi deloc ca ignoranta ar fi avut virtuti, dar asa se credea candva.
Obiectivul meu nu-l constituie aici discutarea si compararea valorilor acestor conceptii, ci numai reamintirea faptului ca de-a lungul secolelor cele doua sarcini care le corespund au fost incredintate„grosso modo” una scolii si cealalta familiei. In antichitate scoala impartasea cunostinte: gramatica, retorica, matematica, in timp ce familia, pazitoarea traditiilor ancestrale, opera in locul copilului trierea adevarurilor pe care urma sa si le insuseasca. In evul mediu, amandoua sprijinindu-se solid de biserica, universitatea procura stiinta scolastica, iar familia procura morala de cavaler sasu de postavar. Aceasta dualitate impregneaza puternic educatia din zilele noastre.
Educatia este factorul de integrare sociala. Totusi, in ultimul secol s-a schitat o importanta transformare. Intr-o societate rigida, locul copilului era dinainte evident si delimitat. Sub impulsul marilor transformari datorate revolutiei industriale si democratice, societatea burgheza, mai receptiva, a inceput sa sugereze posibilitatile de ascensiune sociala datorate meritului personal sau manuirii eficace a banilor si a regulilor sociale, si mai putin datorate sustinerii prin capriciile unui mare senior. Astfel, educatia capata un alt sens; ea devine unul dintre elementele statutului social, ea este cea pe care isi bazeaza ambitiile. Scoala imprastie cunostintele si le certifica prin diplome confirmabile, puternice instrumente de acces in posturi superioare. Din partea ei familia vegheaza mereu la formarea morala, dar preocupata de pastrarea sau de ameliorarea statutului ei social, ea acorda din ce in ce mai multa grija rafinamentului manierelor, care sunt si ele un semn de„recunoastere” sau marca unei caste. Cunoasterea a cedat locul„culturii”, iar educatia unei„bune educatii”; combinatia acestor noi elemente determinand nivelul integrarii sociale.

Astazi: in cautarea unui crez

Trebuia sa asteptam a doua jumatate a secolului XX pentru a observa aparitia unui fenomen nou, care rascoleste toate modurile noastre de gandire: invazia operata de mass-media, factorul educativ la fel de puternic ca familia si scoala. Aducand fiecarui copil un aflux imens de informatienecontrolata, el favorizeaza raspandirea maxima a cunostintelor si contestarea maxima a valorilor sociale si morale. Familia si scoala sunt puse amandoua sub semnul intrebarii in ceea ce priveste calitatea lor de surse de educatie.
Astfel se observa din ce in ce mai mult influentarea reciproca a rolurilor lor: familia isi pune din ce in ce mai putin amprenta asupra adolescentului, ea ramanand un mediu de securitate pentru primii ani multimita legaturilor afective din ce in ce mai puternice, din ce in ce mai marturisite, iar scoala asista la contestarea pana si a rolului sau cultural.
Insasi notiunea de„cultura”, vaga si relativ dezinteresata, este discutata ca fiind legata de societatea noastra. Scoala, prin intermediul optiunilor si al orientarilor, tinde sa-si asume un rol strict utilitar si sa devina instrumentul integrarii profesionale si sociale la toate nivelele.
Intr-o viziune optimista, mass-media– mai ales televiziunea si internetul– ar deveni un mijloc de a-i aduce fiecaruia un supliment de conostinte dezinteresate si, poate, o indicatie asupra moralei sociale acceptabile astazi.
Acest tablou nu este absurd si poate ca in acest fel societatea de miine isi va gasi echilibrul. S-ar putea totusi considera ca-i lipseste avantul. Idealul„comunicarii” si al„integrarii sociale” nu poate fi deloc suficient. Trebuie s-o tinem minte cand observam ca astazi multi tineri sunt, mai mult ca niciodata, si cum spunea Jules Romains intr-un sens foarte larg, in cautarea unui crez.


Anul aparitiei: 2010
Nr. pagini: 80