Jurnalul de fata poarta un titlu guénonian, ales anume de autor: Jurnal de sfarsit de ciclu, si cuprinde notatii de-a lungul a trei ani si cateva zile: 1989-1990-1991 plus sase pagini din 1992, anul mortii scriitorului. E un Jurnal-eseu, dupa modelul celui din anii 1960, Jurnalul unui „taran de la Dunare”, tradus si el de curand. Vintila Horia prefera povestea notatiei scurte, desfasurarea gandului in volute, nu schitarea lui seaca, asa cum procedeaza, de pilda, Eliade. In acest sens, Jurnalele ii continua opera eseistica si romanesca, acestea din urma, de factura metafizic-apolinica, nefiind „epice”, „narative”, ci ritual-metafizice.

OPINIA CITITORILOR