„Cum este facut spatiul sacru? In mod evident, exista doua clase diferite de teritoriu natural pe care poate fi asezat spatiul sacru: a) unul vizibil diferit, in datele sale intrinseci exceptionale, de ceea ce este imprejurul sau; b) unul a carui localizare este evidenta doar pentru cei alesi, cata vreme aparenta lui naturala nu este diferita de ceea ce este imprejur. Acest tip de spatiu sacru trebuie scos din ascundere prin ritualuri inaugurale, de consacrare a locului care sa il si descrie fizic, sa il stabilizeze si sa il faca vizibil adica si pentru restul comunitatii. Cum? In trei feluri: a) prin evidentierea limitelor sale exterioare; b) prin definirea centrului (omphalos, axa, arbore [al vietii], munte etc.); in fine, c) prin folosirea ambelor procedee adineauri descrise. (...)

O data cu caderea comunismului, exista in multe dintre tarile Europei centrale si sud-estice un interes renascut in facerea si utilizarea de spatii religioase comunitare. Multe comunitati au construit lacasuri noi de cult (Romania, Ungaria, Serbia, Bulgaria), le-au restaurat pe cele deteriorate si chiar isi incearca fortele in construirea de catedrale (Romania, singura ortodoxie autocefala fara cathedra pentru patriarhul ei, si-a propus chiar suplinirea acestei lipse prin concursul din 2002)”.

Augustin Ioan

Lucrarea este o recapitulare atenta a diferitelor interventii pe care autorul le-a avut de-a lungul timpului pe tema spatiului sacru, de la Fiinta si spatiul, cartea scrisa impreuna cu Radu Dragan in 1993, pana la articole in reviste, Visul lui Ezechiel din 1996, Spatiul sacru din 2000 si Arhitectura sacra contemporana din 2003. Aceasta trecere in revista se datoreaza renasterii interesului pentru aceasta tema in publicistica de specialitate si noului interes pentru originile arhitecturii si ale orasului.

Potrivit autorului, spatiu sacru trebuie scos din ascundere prin ritualuri inaugurale, de consacrare a locului care sa il si descrie fizic, sa il stabilizeze si sa il faca vizibil adica si pentru restul comunitatii:

„Caracterul de spatiu sacru care rezulta din gestul asezarii in vederea locuirii este „blocat“ in vizibilitate prin aceste ritualuri de consacrare. Centrul, limitele si geometria interna a teritoriului menit asezarii sunt astfel apropriate de catre comunitatea care se asaza”.

Arhitectura sacra este expresia culturii si spiritului locului si al epocii sale.

In arhitectura, spatiul are numeroase intelesuri si este prezent in diferite ipostaze -este in fapt cel ce dicteaza in acest domeniu - forma, continutul, ideea - toate se raporteaza la spatiu. Ma voi opri insa asupra a ceea ce este numit spatiu sacru. Textul de fata isi propune sa realizeze o particularizare a spatiului sacru in biserica si in teologia ortodoxa, din perspectiva urmatoarei argumentatii: «sacrul - definit drept ceea ce este total diferit, topos al alteritatii radicale -are loc- atat in sensul deplasarii unui eveniment, cat si in sensul propriu, de a se desfasura intr-un /pe un loc fizic - pe teritorii, adumbri ndu-le in felul in care cei doi autori (si mai cu seama Eliade) l-au descris». Aceasta adumbrire, manifestandu-se aici prin limitare, ordonare, reiterare, mentinerea sacrului in acel loc prin ritualizare. Voi prezenta pentru inceput cateva definitii ale sacrului, date in sensul cel mai pragmatic de cateva dictionare pentru ca apoi teoriile unor filosofi sa completeze aceasta justificare si explicare a sacrului. Asadar, in Oxford Dictionary definitia data sacrului este: 1. conectat cu o zeitate, meritand astfel venerarea; sfant; 2. Religios mai degraba decat secular. Pe de alta parte, in Enciclopedia LaRousse (2008) gasim: sacrul = (de la sacrer)1. Care apartine unui domeniu separat, intangibil si inviolabil al religiosului si care trebuie sa inspire teama si respect (in opozitie cu profanul); 2. Care are raport cu religia, cu exercitiul unui cult.

Pentru Rudolf Otto, sacrul «ce nu exista ca atare, decat in domeniul religios», va fi pus in legatura cu numinosul, ca semn al necesitatii existentei si implicarii unui zeu pentru manifestarea lui. Spre deosebire de teoria durkheimiana a constiintei colective, Otto vine cu ideea unei revelatii interioare, individuale, in care sacrul este vazut ca o categorie a priori a spiritului care percepe numinosul. La treizeci de ani dupa lucrarea lui Otto, Eliade va nuanta putin teoria sacrului. Sintetizand, sacrul se arata pentru el ca hierofanie, care face ca un obiect oarecare sa fie «altceva, fara a inceta sa fie el insusi». Sacrul care nu este echivalent cu religiosul este regula care a unit «societatile traditionale», este vorba aici de prezenta si taria spiritului uman ca atare, nu este vorba de religie si nici de religiozitate. Dupa Eliade, tot ce este profan a fost sau a putut fi sacru. Acest lucru il va determina probabil sa afirme ca acolo unde exista profaneitate, este de fapt o uitare a sacrului insotita uneori de incercari esuate de gasire a lui. Prima definitie care spune el ca poate fi data sacrului este aceea ca se opune profanului. In fapt, antiteza sacru-profan, va fi cea care va reprezenta principala directie a lucrarii lui. La Eliade, sacrul se prezinta doar la modul absolut - instituirea sacrului este, echivalenta cu o intemeiere simbolica a lumii, cu repetarea cosmogoniei. Intemeierea lui este legata de cautarea si gasirea unui centru iradiant (axa, altar, omphalos), pentru ca «lumea adevarata» se afla intotdeauna in centru si pentru ca doar printr-un ax central se poate realiza legatura intre ce este «jos» si ce este «sus». Asadar, pentru Eliade, spatiul sacru este fundatie a vietii oamenilor, un loc insemnat printr-o evidenta hierofanie, este temei al discontinuitatii spatiului profan, omogen, haotic.

OPINIA CITITORILOR