Arestat pentru prima oara in 1949, anchetat si eliberat curand, arestat din nou in 1952 si condamnat la douazeci de ani de munca silnica pentru„uneltire impotriva statului“, Ion Ioanid a trecut prin aproape toate inchisorile comuniste din Romania, cunoscand, odata cu teribila pedeapsa a privatiunii de libertate, toate ororile unui regim de detentie violent si abuziv.
Dupa un„stagiu“ la Vacaresti si la Jilava, ajunge in minele de la Cavnic, unde organizeaza spectaculoasa evadare care il va aduce in Bucuresti in vara lui 1953. Prins de haitasii Securitatii chiar in centrul orasului, este dus la penitenciarul din Oradea si pus in lanturi. Desi reconstituie o tragica peregrinare, desi face un recurs dureros la memorie, nici o urma de patetism, nici o nota de patima, nici o tendinta de literaturizare ieftina nu isi gasesc locul in acest adevarat roman-fluviu, scris de cel pe care criticii l-au numit„un Soljenitin roman".
Inchisoarea noastra cea de toate zilele apare, dupa zece ani, din nou la Humanitas, in trei volume, intr-o editie care reia textul revazut si adaugit de Ion Ioanid.


Memorii Jurnale

Ion Ioanid s-a nascut in 1926, la 28 martie, la mosia tatalui sau din comuna Ilovat, judetul Mehedinti. Tot acolo, in casa parinteasca, a fost botezat de preotul din sat. Nas l-a avut pe Octavian Goga, caruia tatal lui, Tilica Ioanid, i-a fost"prieten nedespartit de-a lungul intregii vieti atit de agitate a generatiei lor, de la infaptuirea Romaniei Mari si in perioada dintre cele doua razboie mondiale".

Ion Ioanid a urmat cele patru clase primare la scoala din satul natal. Liceul l-a facut la Bucuresti: primele sase clase la Colegiul National"Sf. Sava" si ultimele doua la Liceul"Spiru Haret". Bacalaureatul si l-a luat in 1944, impreuna cu absolventii liceelor din Tumu Severin, in localul scolii din comuna Sisesti, comuna in care, din cauza bombar damentelor anglo-americane, se aflau refugiati si profesori, si candidati.

In toamna aceluiasi an, din cauza invaziei sovietice, ajungind cu intirziere in Bucuresti, a pierdut termenul de inscriere la facultate. In 1945, a intrat la Facultatea de Drept, dar in anul III a fost exmatriculat din cauza"originii sociale nesanatoase".

Arestat in 1949, a fost eliberat dupa numai citeva zile, pentru ca in 1952 sa fie din nou arestat, judecat si condamnat, pentru"inalta tradare", la 20 de ani munca silnica.

A fost eliberat dupa 12 ani, in 1964, in urma decretului nr. 411 de gratiere a detinutilor politici.

In 1969 a plecat in strainatate; in R. F. Germania i s-a acordat azil politic, statut de care s-a bucurat pina la moartea sa. Stabilit la Munchen, a lucrat in primul an ca muncitor necalificat. Dupa aceea, timp de douazeci de ani, pina la pensionare, a fost crainic la sectia romana a postului Radio Europa Libera. A murit pe 12 octombrie 2003, la MUnchen, unde a si fost inmormintat alaturi de sotia sa, Nora Ioanid.

Incep sa-mi dau seama ca numai caracterul importa.

Convingerea politica, parerile filozofice, originea sociala, credinta religioasa nu sint decit accidente; numai caracterul ramine dupa filtrarile produse in anii de puscarie ori de viata...

N. STEINHARDT, Jurnalulfericirii

Nota autorului

Cind, cu ani in urma, m-am apucat sa-mi astern pe hirtie amintirile din inchisoare, am facut-o cu gindul ca tot ceea ce memoria mea a retinut (nume de oameni, fapte si intimplari) sa ramina marturie si sa foloseasca, impreuna cu multe alte dovezi ce vor trebui strinse, la reconstituirea intregului adevar despre viata detinutilor politici sub regimul comunist din Romania.

Am incercat sa fiu cit mai obiectiv posibil, relatind fara patima despre cele traite si vazute in jurul meu in cei doisprezece ani de detentie.

Am descris oamenii pe care i-am intilnit de-a lungul acestei perioade asa cum i-am cunoscut.

Am cunoscut oameni minunati, care prin caracterul lor ireprosabil, prin demnitatea atitudinii si-au dovedit in cele mai grele situatii iubirea fata de aproape, camaraderia si spiritul de solidaritate si care au fost pentru noi exemplu si stimulent, intarindu-ne moralul si increderea in semenii nostri.

In schimb, daca pentru altii am intrebuintat cuvinte prea aspre si cali ficative prea grele, n-am facut-o atit pentru a-i judeca si condamna pe ei, cit pentru a-i acuza de crima pe cei care, folosind impotriva lor amenintarea, teroarea, tortura fizica si morala, frigul si infometare a, i-au impins pe panta compromisurilor pina la ultima limita a degradarii morale.

Faptul ca unii din ei au ajuns sa se desolidarizeze de masa detinutilor sau sa decada intr-atit incit sa-si denunte camarazii nu-i exclude de pe lunga lista a victimelor dictaturii comuniste.

Nu stiu daca voi reusi sa parcurg din nou, pina la capat, cei doisprezece ani de inchisoare, despre care mi-am propus sa depun marturie. Voi per severa insa pe calea pe care am pornit-o, bucurindu-ma in continuare de sprijin si incurajare din partea sotiei mele.

PRIMA ARESTARE. MALMAISON, 1949

In 1949, aveam douazeci si trei de ani, locuiam in Bucuresti la o buna prietena, la primul etaj al unui imobil pe bd. Dacia.

Era toamna, cind intr-o zi, pe la orele doua noaptea, au dat buzna in casa patru securisti in civil, cu pistoalele in mina. Cei sase locatari ai etaju lui au fost toti adunati in salon si luati apoi rind pe rind in camerele lor, pentru a fi prezenti la perchezitie. Primul am fost eu.

Pe masuta de noapte, seara inainte de culcare, pusesem cartea lui Hitler, Mein Kampf. Avusesem peste zi o discutie cu un prieten si consultasem seara cartea pentru a vedea cine avusese dreptate. Unul dintre securisti, ras colind patul si trintind cartea jos, a ridicat-o si, fara sa se uite la ea, a pus-o din nou pe masuta. Apoi a luat toate cartile din biblioteca pe rind si le-a scuturat, tinindu-le de coperte.

Toate lucrurile din dulap au fost scoase, pipaite si aruncate pe jos si pe pat. In partea de sus a dulapului, pe un raft, se aflau diferite scule, un aparat vechi de radio demontat, sirme etc.

Cu citeva zile inainte, tinusem acolo un pachet cu capse si fitil Bickford, pe care apoi il dadusem mai departe. Continutul pachetului, plus munitie si alte arme si grenade proveneau de la Fortul Bragadiru. Ajungind cu per chezitia la acest raft, unul din securisti a gasit un pachet cu fitile si capse, in ambalajul lui original militar, care ramasese ratacit in dulap. L-a desfa cut, l-a examinat cu curiozitate, l-a mirosit si nestiind ce este, imaginindu-si ca apartine radioului demontat, l-a aruncat in gramada de lucruri scotocite de pe jos.

La un moment dat, unul din securisti si-a pus pistolul pe masa, linga scaunul pe care ma asezasera. Cum la acea vreme eram pasionat de arme, mi-am dat seama ca era un Beretta 9 mm, fara incarcator. Am remarcat cu voce tare si cu oarecare mindrie ca nu ma las pacalit de astfel de trucuri.

Cu timpul aveam sa ma lecuiesc de a ma arata ca nu sint prost!

Cind s-a terminat perchezitia la mine in camera, am fost luat numai in camasa si pantaloni intre doi securisti, am coborit scarile pina la intrare, unde a mai aparut un al treilea si astfel incadrat am mers pina la o masina,

10

ION IOANID

oprita pe str. Polona, la vreo treizeci de metri. Unul din agenti s-a suit linga sofer in fata, iar eu intre ceilalti doi, in spate. Mi-au pus catuse la miini, oche lari negri pe ochi si unul din cei doi m-a culcat cu capul pe genunchii lui.

Am mers cam un sfert de ora, pierzind complet simtul directiei.

La un moment dat am auzit cum se deschid niste porti metalice, masina a mai mers citiva metri si s-a oprit. Mai tirziu am aflat ca eram la Malmaison pe Calea Plevnei.

Am fost scos din masina si, sustinut si dirijat de coate, am mers citiva metri pe un drum pavat. Un ciine m-a adulmecat miriind. Am urcat doua trei trepte, o usa s-a inchis in urma mea si mi s-au scos ochelarii. In spatele unui birou era un civil, care mi-a cerut sa-mi golesc buzunarele, sa-i dau cureaua si pantofii. M-a pipait de sus pina jos fara sa ma dezbrace si mi-a aruncat o pereche de cipici din stofa militara kaki, mult prea mari pentru mine, murdari si umezi. Mi s-au pus din nou ochelarii si am fost dus pe un coridor pina in dreptul unei usi. Au deschis-o, m-au impins inauntru si mi s-au scos ochelarii.

Celula avea cam doi metri si jumatate pe doi. De-a lungul peretelui din stinga, doua paturi de fier suprapuse. Pe peretele din fund, un calorifer. Paturile erau facute cu saltea de paie, cearceafuri, patura, perna umpluta cu paie si fata de perna. Era foarte cald si mirosea a motorina. Usa era din lemn gros si avea o vizeta.

Gardianul care ma adusese era in camasa si purta si el cipici, iar la cen tura ii atirna un toc de pistol. Din usa mi-a dat instructiunile pe soptite ; a inceput prin a-mi spune ca ma aflu la"regimul tacerii", ca n-am voie sa vorbesc, sa cint, sa fluier sau sa bat in pereti. Peste zi n-am voie sa ma culc. Numai daca am ceva foarte important, pot bate la usa. Cind aud ca se deschide usa, sa ma intorc cu spatele. Apoi a inchis usa si a tras zavorul. Deasupra usii, foarte sus, celula fiind foarte inalta, era o ferestruica raspunzind spre coridor. La mijlocul plafonului atirna un bec, in permanenta aprins.

Cu citeva zile inainte de arestare, o prietena, Anca Tyllo, ma rugase sa-i dau la reparat lantisorul unei cruciulite de aur. Il reparasem si pentru a nu-l pierde, fiind foarte fin, mi-l pusesem la git impreuna cu cruciulita. La per chezitie scapase neobservat. L-am scos de la git si l-am pus in buzunarul de ceas de la pantaloni. Nu mi l-au gasit si, dupa opt zile cind mi-au dat drumul, i l-am dat inapoi Ancai.

La inceput, pe coridor, mi s-a parut a fi o liniste absoluta, dar incet, incet, auzul mi s-a ascutit si am inceput sa disting pasi in cipici de pisla, usi inchizindu-se si deschizindu-se, pocnituri din degete sau plesnituri din palma. (Asa se chemau gardienii intre ei, ca sa nu vorbeasca.) Uneori auzeam plinsete, vaiete, care erau urmate de pasi repezi ti, usi deschise si inchise, stigate inabusite si apoi liniste. Cind am fost bagat in celula, mi s-a spus sa ma culc cu fata spre usa si cu miinile peste patura, astfel ca sa

INCHISOAREA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE

11

mi se vada fata si miinile de la vizeta. Am adormit imediat. Ma simteam istovit. Probabil reactia nervoasa! Am fost trezit de citeva ori prin batai usoare in usa, de cite ori, prin somn, ma intorce am cu fata la perete. Probabil ca gardianul se uita prin vizeta la fiecare minut.

Cred ca la ora cinci era desteptarea. Trebuia sa-mi fac patul apoi, celula dupa celula, eram scosi la closet. Gardianul imi dadea o foaie de hirtie igienica si asista cu usa deschisa la tot ce faceam. In aceeasi incapere era si o chiuveta, unde te spalai pe miini si pe fata. Prosop nu era; foloseam o batista pe care mi-o lasasera. Toate drumurile afara din celula se faceau cu ochelarii la ochi, cu miinile la spate si dirijat de gardian. Dupa toaleta si spalat, primeam in celula o gamela cu surogat de cafea si un sfert de piine pentru toata ziua. Era piine facuta in forma, cleioasa, dupa modelul rusesc. 1 se si spunea bulca ruseasca. O puneam pe calorifer, unde in citeva ore se intarea ca abia o mai puteam rupe. La prinz primeam putina supa limpede si un polonic de mincare: fie cartofi, fie varza, fie arpacas, uneori cu o bucata de carne. Seara primeam numai felul doi de la prinz. In prima zi n-am baut decit cafeaua si n-am mincat decit piinea.

Seara am fost scos din celula, dus intr-o incapere, asezat pe un scaun in fata unei masute mici, cu fata spre perete. Cind mi s-au scos ochelarii, am vazut in dreapta mea un colt de birou pe care se aflau trei lampi meta lice, cu brat flexibil si abajur, indreptate spre masuta mea. Din cauza luminii puternice, daca intorce am capul spre dreapta, nu vedeam nimic dincolo de lampi. Spre stinga vedeam usa prin care intrasem si care era capitonata. Pe masuta era hirtie, toc si cerneala. Vocea anchetatorului venea de dincolo de biroul pe care se aflau lampile.

In urmatoarele sase zile am pierdut complet notiunea timpului, fiind adus in aceasta camera de nenumarate ori, apoi in subsol, la bataie, si in celula, ciclul repetindu-se fara intrerupere zi si noapte, cu stagii de sedere diferite in aceste incaperi si la intervale neregulate. Uneori, cind ajungeam in celula, gaseam gamele cu mincare rece si nici n-apucam sa maninc si eram din nou dus la ancheta. Alteori, cind eram adus in celula, mi se spunea sa ma culc ca e noapte si cum atipeam, eram din nou luat. A saptea zi de la arestare eram complet abrutizat si adormeam in timpul anchetei. Primele anchete s-au succedat intr-un ritm accelerat: cam doua ore in ancheta si apoi cite un sfert de ora in celula. Dupa aceea, timpul in ancheta s-a lungit - sau asa mi s-a parut - fiind tot mai dezorientat in privinta timpului, pe masura ce oboseala si lipsa de somn cresteau.

In primele ore de ancheta, intrebarea care revenea sistematic era: ce actiune dusmanoasa ai intreprins impotriva regimului? Negind ca as fi facut ceva ilegal, urmau intrebari despre trecutul meu, despre familie, scoala, facultate, prieteni etc. Apoi se revenea la intrebarea prima si totul se relua de la inceput. Toate raspunsurile date verbal trebuia apoi sa le scriu. De fiecare data cind eram adus la ancheta lucrurile se repetau, astfel ca am

12

ION IOANID

scris, cit am stat la Malmaison, zeci de pagini dind la infinit aceleasi raspun suri. Pe la jumatatea primei zile, s-a precizat obiectul anchetei, pe care de altfel il banuiam:"Ce stiam si cum contribui sem la activitatea de spionaj a varului meu George Boian", care fusese arestat in primavara aceluiasi an si despre care nu se mai stia nimic de atunci. Voi reveni mai tirziu asupra acestui subiect.

Mai intii, citeva episoade din cursul anchetelor (pina la precizarea obiec tului interogatoriului) si despre care imi mai amintesc.

La un moment dat, intrebarile concentrindu-se asupra vietii petrecute de mine la tara, la Ilovat in jud. Mehedinti, si cerindu-mi-se numele oame nilor de incredere din sat, raspunsul meu a fost ca imi amintesc foarte multe nume, dar nu stiu ce sa inteleg prin"oameni de incredere". Am fost atunci trimis in celula si mi s-a spus ca voi primi cele necesare pentru a scrie o lista cu toate numele de care imi amintesc. Intr-adevar, peste citeva minute usa s-a deschis, mi s-a bagat in celula o masuta, un scaun, toc, hirtie si cerneala si mi s-a spus sa bat la usa cind voi fi terminat. Pe citeva pagini am insirat toate numele familiilor (barbati, femei si copii), luind casa cu casa, de la un cap la altul al satului. Cind am terminat, am batut la usa. Gardianul a venit cu un plic si mi-a cerut sa bag paginile scrise inauntru si sa lipesc plicul. Dupa scurt timp am fost din nou dus la ancheta. Despre oamenii din sat si despre lista mea, n-a mai fost vorba niciodata.

Alta data mi s-a pus intrebarea:"Ce oameni periculosi veneau la tatal dumitale in casa?" (Aici trebuie sa mentionez ca tatal meu murise de noua ani, iar eu la acea data aveam paisprezece ani!) Intrebind ce inseamna"peri culosi", mi s-a spus:"oameni politici, dusmani ai clasei muncitoare!" Si de data asta mi s-a cerut sa fac o lista in celula. Ritualul cu masa, scaunul, tocul, hirtia si la urma plicul lipit s-a repetat. Cu toate ca eram inca un copil cind a murit tatal meu, imi erau clare in minte nume si personaje care ne veneau in casa pe acele vremuri. Cum tatal meu se dedicase cu pasiune vietii politice, am insirat pe lista mea nume de-a valma, de taranisti, libe rali, legionari, oameni de stinga, de dreapta etc., dar in capul listei am scris:

Dr. Petru Groza! (Si acest spirit de fronda ieftina, pe care, cu toata teama, atunci il practicam, mai tirziu, cu experienta puscariei, l-am abandonat.) Nici despre aceasta lista nu avea sa mai fie vorba niciodata in ancheta.

Intr-o zi, intre doua anchete, am fost dus la citeva usi distanta de celula mea, intr-o celula amenajata in frizerie. Pe stinga, cum intrai, o oglinda, o chiuveta si un scaun de frizer. Frizerul, cu o haina scurta alba si cu pistol la sold. Pe peretele opus, o lozinca din litere rosii, infipte cu ace in zid. Imposibil de descifrat! Abia cind m-au asezat pe scaun si am privit in oglinda, am inteles ce scria:"Moarte dusmanului poporului!" Era numai la adresa celui de pe scaun, adica a arestatului, fiind scrisa invers.

Dar sa revin la ancheta. Cind mi s-a dat de inteles ca sint arestat in cazul Boian, am inceput prin a nega orice amestec. Daca pina aici ancheta

INCHISOAREA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE

13

decursese intr-un limbaj civilizat si comportarea fusese destul de corecta, de aici inainte avea sa se schimbe. Nu s-a trecut la insulte, deoarece ancheta torul, pe care nu-l vazusem inca niciodata la fata, avea o limba romaneasca aleasa si stapinea perfect limbajul juridic. In schimb, ancheta devenea tot mai presanta si se faceau aluzii la metode care ma vor face sa declar ade varul, despre ceea ce facuse Boian cu complicitatea mea.

Iata pe scurt despre cazul Boian, atit cit stiam eu la vremea aceea: G. B. primea (din nu stiu ce surse) informatii, pe care apoi le transmitea, prin intermediul unei ambasade straine, lui Nicolae Caranfil, care se afla in Vest. O astfel de scrisoare, cu informatii economice, politice si despre diverse unitati militare sovietice, mi-a incredintat-o intr-o zi, pentru a fi batuta la masina de urgenta. La rindul meu, am rugat-o pe prietena mea, la care locuiam (N. Z.) si care lucra ca dactilografa, sa-mi faca acest serviciu. Totodata, vrind sa-I ajut pe prietenul meu Baby Ivanovici, a mai fost batuta la masina o scrisoare, dictata de el, catre firma Remington din S. U. A. Era vorba de procentele reprezentantei Remington, pe care el o mostenise de la tatal lui, care valorau o suma destul de importanta ce se afla in Statele Unite. Din cauza razboiului, legaturile reprezentantei cu firma fusesera intrerupte. Baby dorea ca firma Remington sa nu pomeneasca intr-o eventu ala corespondenta cu el despre aceasta suma, pe care sa i-o tina la dispozi tie acolo. La rugamintea mea si cu asentimentullui Baby, Boian a acceptat ca o data cu scrisoarea lui cu informatii sa expedieze, pe aceeasi cale, si aceasta scrisoare. I-am dat scrisorile lui G. B. in cursul diminetii, iar in aceeasi zi, seara, el a fost arestat. Cind din ancheta am inteles ca la arestare scrisorile au fost gasite asupra lui, am inceput prin a nega orice participare.

Mi s-au pus ochelarii la ochi si am fost condus in afara cladirii. Am simtit din nou prezenta unui ciine care m-a mirosit si, dupa citiva metri, dupa ce s-a deschis o usa, am coborit o serie de trepte inguste si abrupte, sustinut si dirijat de gardian. Ajuns jos, m-a izbit un miros de pivnita umeda si de cartofi. Fara sa mi se dea ochelarii jos, mi s-a spus sa-mi scot panta lonii, sa ma asez pe jos cu genunchii la gura si sa-mi cuprind picioarele cu bratele. Mi-am dat seama ca in jurul meu erau mai multe persoane. Apoi mi s-au legat miinile cu o sfoara si mi s-a trecut o ranga pe sub genunchi dupa care, cu o miscare brusca, am fost ridicat de capetele rangii in aer. Capetele rangii au fost asezate pe doua bare de fier care ieseau din perete si astfel, atirnat cu capul in jos, prezentam in cea mai avantajoasa pozitie fundul, peste care mi-au aplicat o cirpa uda. A urmat prima lovitura... cred ca de ciomag. Din cite mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atit de mare, cit spaima. Dupa citeva lovituri, nu multe, cred ca vreo sase-sapte, am inceput sa urlu. Cineva m-a intrebat daca m-am hotarit sa spun adevarul. Am spus ca da. Am fost coborit din agatatoare, dezlegat, mi-am imbracat pantalonii si am fost dus in camera de ancheta. Sedintele din pivnita s-au

14

ION IOANID

repetat de trei ori. Am mai fost batut de doua ori in acelasi fel ca prima data, numai ca numarul loviturilor s-a ridicat la vreo douazeci. La a treia sedinta din pivnita, in timp ce ma loveau, legaturile de la miini mi s-au desfacut si am ramas atirnat ca la trapez de ranga care-mi trecea pe sub genunchi. Instinctiv, cu miinile libere, mi-am smuls ochelarii de la ochi si am putut vedea pentru citeva clipe scena: pereti de caramida netencuita si intr-un colt, o gramada de cartofi. Din cei trei indivizi care erau in pivnita, unul tinea in mina ciomagul cu care ma lovise, iar pe altul l-am recunoscut ca fiind unul din gardienii de pe coridorul celularului. Imediat unul din ei s-a repezit la mine injurind si mi-a legat brutal peste fata o cirpa de sac uda, care se afla pe jos. Mi-a strins-o atit de tare ca mi-a rupt buza, care a inceput sa-mi singereze. Apoi operatiunea a continuat. A patra oara cind am fost dus in beci, inainte de a ma lega pe ranga si a ma agata sus, nu mi s-au mai scos pantalonii. Mi-au scos cipicii si mi-au dat sa incalt o pereche de bocanci scoroji ti, fara sireturi si cu citeva numere mai mari, probabil buni pentru orice picior. In timp ce-i incaltam, mi-am dat seama pe pipaite (fiind cu ochelarii la ochi) ca nu aveau tocuri. Atirnat in aceeasi pozitie, cu capul in jos, a urmat o serie de lovituri la talpi, cu o ranga - vreo zece, cred. Imi amintesc ca in afara durerii pe locul unde lovea ranga si a usturimii pe intreaga talpa a piciorului provocata de plesnitura bocancului prea larg, simteam lovitura in ceafa si in crestetul capului.

Si asa, cu sedintele din pivnita, alternind cu cele din camera de ancheta, au trecut citeva zile. De asezat pe scaun nu-mi prea venea la indemina, iar dupa ultima bataie talpile mi se umflasera si calcam greu. Nedormit de citeva zile, mai mult de abrutizare, spaima mi se atenuase, asa ca ceea ce simteam, in primul rind, era o totala extenuare. In ancheta, incet, incet, ce da sem si recunoscusem tot ceea ce ei stiau deja. Incercasem sa spun ca eu batusem la masina textele scrisorilor, ca s-o scot din cauza pe prietena mea N. Z. Anchetatorul, intrind in amanunte si cerindu-mi sa-i spun exact cit timp mi-a luat dactilografiatul textelor, cum nu batusem in viata mea la masina, am dat un timp care nu putea fi real. Apoi faptul ca prietena mea, la care locuiam, era dactilografa, avind masina de scris acasa, i-a dus repede la adevar. Am fost obligat sa recunosc, raminind pina la urma cu o idee fixa in cap, asa buimacit cum eram: sa spun ca atit ea cit si prietenul meu Ivanovici habar nu aveau de ceea ce facea G. B. si pe ce cai urma sa trimita scrisorile. Am reusit sa ramin pe pozitia asta pina la urma. Si cum, asa cum am mai spus, in toate anchetele scriam mereu si mereu aceste raspunsuri, cu timpul ajunsesem sa le redau, sa le redactez exact cu aceleasi cuvinte si aceleasi fraze, asa incit, la un moment dat, anchetatorul mi-a spus enervat:

"Ai invatat raspunsurile pe dinafara!" De mai multe ori in timpul anchetei am auzit mai multe persoane care vorbeau pe soptite cu anchetatorul. Era si o voce de femeie. O data, cind ancheta se oprise asupra informatiilor cu privire la unitatile sovietice, a intervenit cu citeva intrebari o alta voce, cu

INCHISOAREA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE

15

un puternic accent rusesc. Aveam sa aflu mai tirziu, in inchisoare, ca pe acea vreme erau consilieri sovietici.

Intr-o alta zi (sau noapte), dupa ce din nou, pentru a nu stiu cita oara, se reveni se la intrebari cu privire la activitatea politica a tatalui meu, intr-un moment de extenuare maxima mi-am lasat capul pe masa, patind cu sin gele care-mi curgea din buza rupta hirtia de scris. M-am trezit deodata cu o mina pe umar si cu vocea anchetatorului, spunindu-mi:"Lasa, ca n-a facut numai rau tatal dumitale!" Am intors capul si atunci l-am vazut prima data la fata pe anchetator. Parea sa aiba in jur de patruzeci de ani, cu parul negru lucios, piele destul de inchisa si ochi verzi. Era un barbat frumos, ingrijit imbracat, iar la mina purta o sevaliera de aur. Mi-a spus sa intorc capul la perete, s-a retras din nou in intuneric si m-a avertizat ca daca vreo data il vad pe strada sa traversez si sa plec in directie opusa. Mi-am dat seama ca in acel moment fusese singur cu mine in camera, iar vorbele lui mi -au adus o licarire de speranta.

In a opta zi de la arestare, dimineata, am fost scos pentru ultima data la ancheta. Cum am intrat pe usa, gardianul mi-a scos ochelarii, iar ancheta torul mi-a spus sa ma intorc cu spatele si sa-mi dau pantalonii jos. Imediat m-am gindit ca voia sa constate in ce stare ma aflu si cit de vizibile sint ur mele anchetei. Am facut cu un gest destul de rapid ce mi se cerea, ridi cindu-mi imediat din nou pantalonii. Apoi m-a intrebat daca ma mai dor talpile. Am raspuns ca nu, desi nu era adevarat si cind mi-a spus sa ma asez la locul meu in fata masutei, m-am indreptat cu un pas sigur spre ea, cu toate ca la fiecare pas simteam junghiuri in talpi. Banuiam ca-mi vor da drumul si nu voiau sa fie vizibile urmele tratamentului. In aceasta ultima sedinta s-a trecut din nou in revista tot ce declarasem de atitea ori pina atunci, insa tonul se schimbase. Intre altele mi s-a spus, apropo de bataile din pivnita, ca aceste metode nu le apartin lor, ca ei sint impotriva acestor procedee si ca nu le-ar aplica niciodata, daca nu le-ar cere anchetatul prin atitudinea lui dusmanoasa,

Dupa ce am fost adus inapoi in celula, cu toate ca era ziua, mi s-a spus ca am voie sa ma intind pe pat. M-am culcat si am adormit pe loc, netre zindu-ma decit seara, scuturat de umar de un gardian. Mi-a pus iar ochelarii si m-a scos din celula. Cind mi i-a luat de la ochi, ma aflam in camera in care, cu opt zile inainte, imi facusem intrarea la Malmaison. Mi s-au dat cureaua, pantofii si obiectele ce-mi fusesera retinute atunci. Am fost pus sa semnez o declaratie-formular prin care ma obligam sa nu spun nimanui tot ce vazusem si ce mi se intimplase in aceste opt zile, in caz contrar facindu-ma vinovat de divulgare de secrete de stat si pasibil de condamnare. Mi-am incaltat cu greu pantofii, avind inca talpile umflate. Mi s-au pus iar ochelarii si am fost scos din cladire. Pe drum, pina la masina in care m-am urcat, am simtit iar rasuflarea ciinelui. De data asta eram fara catuse si numai cu un singur securist linga mine, in spate. In fata, soferul si inca

16

ION IOANID

unul. Din nou am fost culcat cu capul in poala celui de linga mine. Dupa vreun sfert de ora, masina s-a oprit. Am fost ajutat sa cobor si, o data in pi cioare pe trotuar, mi s-au tras ochelarii de pe ochi, usa s-a trintit si masina a demarat in viteza.

Eram pe bd. Dacia la coltul cu str. Dimitrie Orbescu. Era ora zece seara.

Dupa cinci minute eram acasa, unde si prietena mea se intorsese cu citeva minute mai inainte. Fusese si ea ridicata de acasa, in noaptea urmatoare ares tarii mele. Ancheta ei fusese mai usoara, fara atita insistenta si fara mal tratari. Recunoscuse ca batuse scrisorile la masina, fara sa cunoasca rostul si destinatia lor. In aceeasi noapte cu mine, fu'sese arestat si B. Ivanovici. Dupa o ancheta de trei zile, fusese eliberat. O data acasa, prima dorinta mi-a fost sa fac o baie calda. Spatele mi-era vinat, iar talpile inca umflate. Durerile ceda sera locul unor mincarimi, care urmau sa mai dureze citeva zile.

In saptamina care a urmat, aveam sa aflu citeva lucruri care mi-au dat explicatia unei anumite comportari a anchetatorului si care aveau sa-mi ofere inca trei ani de libertate. Cu ani de zile in urma, inainte de razboi, intr-o noapte la Iasi, la usa doctorului Gatoski, se prezinta, disperat, un tinar. Il roaga pe doctor sa-i salveze nevasta insarcinata, care se afla acasa in stare grava. Doctorul raspunde apelului, pleaca impreuna cu tinarul in toiul noptii, intervine in ultimul moment si salveaza femeia de la moarte. Tinarul de la acea vreme era avocat si se numea Grigore Burdan. Acum, in 1949, purta numele de Grigoriu Burdea (nume conspirativ) si era unul din cei trei atotputemici ai serviciilor de ancheta de la Malmaison din Calea Plevnei. Era cel care ma anchetase. Grigore Burdan era originar din regiunea Panciu si, dupa ani, in inchisoare, aveam sa cunosc multi detinuti care trecu sera prin grozaviile anchetelor lui, anchete pe linga care cea pe care o suferi sem eu fusese floare la ureche. Si, revenind acum la dr. Gatoski (care urma sa devina celebrul radiolog de mai tirziu), el nu era altul decit tatal vitreg al bunului meu prieten B. Ivanovici. Asa se face ca, in acele zile in care noi ne aflam in arest la Malmaison, dr. Gatoski a fost anuntat de Grigore Burdan, de care nici nu-si mai amintea, ca B. Ivanovici va fi in curind eliberat, in amintirea binelui facut la Iasi.

Tot in aceleasi zile in care noi ne aflam la Malmaison, mama a primit un telefon. O voce de femeie, care nu si-a dat numele, i-a spus sa nu fie ingrijorata, pentru ca in citeva zile voi fi din nou acasa. Mama a ajuns la convingerea ca in spatele acestei comunicari se afla Tutu Georgescu, care de pe atunci era banuita a avea legaturi cu Securitatea.

Oricum, asa se face ca ne-am trezit din nou liberi, iar primul meu con tact cu Securitatea a fost ca un vis urit, pe care foarte repede l-am uitat. Cu lipsa de experienta, inconstienta si entuziasmul tineretii, n-am inteles nimic din fenomenul pe linga care doar trecusem si am considerat episodul in cheiat. Ca mai toti tinerii de virsta mea din acele timpuri, eram in cautarea oricarei ocazii care mi s-ar fi oferit, ca sa facem ceva impotriva regimului.

Cuprins

Nota autorului... 7

Prima arestare. Malmaison, 1949... 9

A doua arestare, iulie 1952. La Interne... 17
In arestul Securitatii Pitesti... 20
La Penitenciarul Pitesti... 33

Procesul... 37

Din nou la Penitenciarul Pitesti... 43
Plecarea spre Bucuresti... 53

Vacaresti... 55

Jilava. Fortul nr. 13... 59
Plecarea din Jilava... 70
La mina de la Cavnic (Capnic)... 73
Cavnic. Craciunul 1952... 134
Pastele la Cavnic... 167
Ne pregatim de evadare, mai 1953... 183
Simbata, 6 iunie 1953. Evadarea de la mina Cavnic... 194
Evadati. Prin padurile Maramuresului si ale Bucovinei... 208
Evadati. La Bucuresti... 257
Duminica, 13 septembrie 1953. Din nou arestat. La Interne... 309
In ancheta. La Securitatea din Calea Rahovei... 324
In ancheta. La Securitatea din Baia Mare... 355
In lanturi. La penitenciarul din Oradea... 368

Procesul. Greva foamei 414

Plecarea de la Oradea... 455
La Aiud. Zarea Aiudului... 466

Indice de nume... 567





Titlu: Inchisoarea noastra cea de toate zilele, vol. I
Subtitlu: 1949, 1952, 1954
Format: 15x22, 5 cm
An aparitie: 2013
Pagini: 576