Este viata insasi, ca o prada pentru literatura, vazuta, inteleasa si transpusa in cuvinte de un scriitor de talia lui Marin Preda. “Fara nici o exagerare se poate afirma ca, in aceasta carte, Marin Preda este mai estetician decat esteticienii, mai filozof decat filozofii sau mai reporter (cand vrea sa fie) decat reporterii.

”(Valeriu Cristea, “Arges”, 1971) In zilele noastre o tara in care locuitorul ei cistiga mai putin de o suta de dolari peluna este numita cu dispret tara subdesvoltata.

Cum ai spune despre un om a caruiinteligenta nu raspunde la un anumit test ca e iintirziat mintal! Cine a hotarit sa fienumite astfel majoritatea popoarelor lumii? Si cine a decis ca suta asta de dolari sadevina, pentru un imens numar de oameni, o obsesie? Oare inainte de aparitia acesteisute de dolari oamenii nu traiau fericiti? Un poet spaniol din generatia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, aveafruntea incretita de o neliniste si indignare care i se intiparisera pe figura parca pentrutotdeauna. Sedea la masa si abia se atingea de feluri, in timp ce colegii sai romani, sprea nu-si desminti latinitatea, erau sau pareau veseli nevoie mare, ca si cind ar fi vrut saspuna ca altii au motivele lor sa-si increteasca fruntile, in timp ce noi, le „aranjam" noipe toate si n-avem de ce sa ne ingrijoram. Recunosc ca filozofia asta nu e lipsita detemei, desi ar trebui putin reconsiderata. „Aranjarea" asta ne costa, in momentele derascruce, vieti omenesti. Asta nu mai e „aranjament", ci tragedie. Mi se poate raspunde, printr-un eseu filozofic, ca e o trasatura specifica a poporului nostru sa ocoleascadenumirea dezastrelor si sa faca haz de necaz. Da, asa este. Numai ca pe spinareaacestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz si cind nu e cazul, si atuncicind treburile ne asteapta si gunoiul s-a adunat maldar la usa si nu mai putem iesi dincasa. Ce mai e de ris intr-o asemenea situatie? Sa revin insa la spaniol. „Domnule, a inceput el cu o grimasa parca de disperare, dupa ce i-am pus o intrebare pe care o pun adesea strainilor: care e situatia taranilor dintara lor? Domnule, eu sint taran de origine si vara asta am petrecut-o la ai mei. Sintindignat: nu-i mai recunosc. Isi pierd demnitatea. Mindria lor... Isi pierd mindria! Nu maimuncesc ca sa-si cistige existenta, ci ca sa-i intretina pe straini... Sa cistige dolari! Citesc in presa ca isi ofera la cele mai scazute preturi din lume camerele lor, peisajele lor, potecile si mormintele lor. Isi darima frumoasele lor case si construiesc paste ele altele, care seamana cu hanuri... infame hoteluri... birturi si industrii, pentru ca posesorii dedolari din intreaga lume sa vina la ei, sa se simta in largul lor si sa mai vina si la anu... Sint revoltat, domnule... Sint gonit din propria mea tara... Sint un om fara tara, n-amunde sa ma mai duc..."Si poetul spaniol se opri din vorbit si expresia chipului sau deveni tragica. Osimpatie adinca ma napadi pentru el, cu toate ca-mi dadeam seama ca in starea sa despirit era si ceva din exagerarea donchisoteasca a vestitului hidalgo. Incercai deci sa-laduc pe terenul realitatilor. „Domnule, ii spusei, inteleg ca o mare rusine s-a abatutasupra plaiurilor dumneavoastra natale. Dar in schimb puteti fi mindri ca ati scapat infelul acesta de o alta rusine, poate mai mare: nu mai sinteti subdesvoltati. Am cititrecent ca Spania a depasit nivelul fatal si a intrat in rindul tarilor ai caror locuitori cistigamai mult de o suta de dolari pe luna. Gata! Ati cistigat! Sinteti desvoltati! Victorie! Rusinea a Fost spalata. Mindria spaniola"... Dar tragicul poet, dupa ce ma ascultase citeva clipe si pesemne dindu-si seama ca ise cinta acelasi cintec pe care il auzise si rasauzise pina la saturatie, isi intoarse privirea in sine si inceta sa mai fie atent la spusele mele. Astazi, fiul meu (sase luni!) a vrut sa manince globul pamintesc. Cititorul sa fielinistit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viata intima a baiatului, scriindu-i rinduri„pentru adormit", sau, in vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu", etetera. Intii, pentru caignoranta e o stare care trebuie traita la virsta necesara, ca o protectie impotriva a totce o poate lua inaintea experientei, adica a inteligentei precoce. Si apoi, libertatea, acelsentiment divin de triumf care ne stapineste cind privim cerul si padurile, numai inanonimat tisneste parca atit de coplesitor din fiinta noastra. Asta nu inseamna, fireste, ca neanonimii sint inlantuiti, ci doar ca ei au, vorbind in jargon stiintific, o gena de adap-tare in plus la o anumita activitate publica.

Anul aparitiei: 2004

Nr. pagini: 235

Pentru a vedea fragmente din carte dati click pe imaginea de mai jos: