Proza Florentinei Dalian are profilul perfect al vietii traite si fictionalizate: zambitoare si timida, fragila, ca o figurina de portelan, dar foarte sigura pe sine in clipele de „criza”, de climax, umorul inserat fiind adevarata supapa de iesire din maruntaiele existentei. Volumul Hanul dintre vii este bine inchegat si ritmat, lucrat in detaliu si cu un parfum stilistic din vremuri trecute si contemporane. 
Daca acesta ar fi fost volumul de debut, atunci sentinta critica ar fi fost invariabila si decisiva: o opera care te prinde, care naste imagini vii, care iti ramane pe retina imaginatiei, generozitatea fiind cheia de bolta a lumilor descrise in atatea medalioane de existente fugare. Cum, insa, autoarea are deja un univers de creatie confirmat, complex la nivel de scriitor, alternand intre genuri - epigrama, poezie si proza -, atunci tot ceea ce rezulta este o confirmare a unei valori literare aflate de fiecare data la inceput, fara sa se suprapuna cu alte scrieri anterioare, printr-o  prospetime intotdeauna bine temperata.
Corpusul de bucati de proza, adunate intr-o perioada de sase ani (2014-2020), reflecta santierul in care prozatoarea s-a aflat vreme indelungata, in cautarea unui timp nepierdut. Nu avem aici o teama fata de timpul pierdut, de ceea ce a experimentat, de pilda, Proust prin amintirea involuntara a unui fapt din copilarie cand a gustat o paine coapta de doua ori, inmuiata in ceai, si care in romanul sau a devenit o madeleina eterna. De fapt, in cazul Florentinei Dalian avem un filon extra-biografic pe care il exploreaza inteligent si meticulos, extragand din trecut imagini si secvente autentice, nu atat in sensul ca episoadele si intamplarile s-au petrecut aievea si aidoma, ca sunt reale ori nu.
La Florentina Dalian, tehnica folosita este cea a „jurnalului” si „fotografiei” memoriei (fluxul memoriei), asociata cu umorul personal, ponderat si interstitial, ce ascunde mesajul tainic, miezos care este adevarata matrice a prezentului volum de exceptie, ca stil si compozitie:
 Mda, am inlocuit lumina taborica... am inlocuit-o cu lumini artificiale. Peste tot lumini si luminite, globuri, globuri, globuri, vitrine colorate. Ce speram? Sa facem mai multa lumina in noi? (Jucarii)
A trecut, dar numai aparent, lucrurile profunde si adevarate nu trec. (Hanul dintre vii)
Plecase poate si ca sa mai apuce sa vada ceva din lumea pe care urma sa o paraseasca nu peste mult timp. Ce ciudat!  Cat de greu ne dezlipim de lumea asta, cat am vrea sa o simtim de a noastra, cat ne-am dori s-o putem cara dupa noi prin buzunare! Ni se promite o lume mai buna si credem in ea, dar tot ne pare rau dupa cea de aici. Dupa munti, dupa rauri, dupa roua diminetii, dupa mare...  (Dolmabahce Sarayi)
Natura serena, lucida, dar nu lipsita de complicatii existentiale, generate de o acuta constiinta morala individuala in oglinda realitatii personale si inconjuratoare, Florentina Dalian isi instrumentalizeaza directiile narative spre o viziune hermeneutica larga, in proximitatea unui univers ce ii apartine si in care se regaseste integral, fara a apela la alte resorturi stilistice superflue. Proza care deschide acest volum plin de bijutierii descriptive confirma cunoasterea acestei lumi traite, nu imaginate, din motive transfictionale, cum se intampla la alti autori calofili. Fraza curge si invaluie simtirea cititorului, creandu-se astfel o magie in text, un univers de personaje si de relatii care arata ca valoarea autoarei nu este o sfortare, ci dovada artei de a fi naturala, autentica.
„Incepuse ninsoarea. In lumina becurilor, fulgii capatau un dans ametitor, pe care se opri o clipa in loc sa-l priveasca. Bataile inimii nu i se potolisera. Orasul era luminat feeric si toata aceasta feerie vorbea despre o fericire artificiala, dar care iti dadea o stare de bine. Viscolea si prin sufletul ei si deodata ii venisera lacrimile. I se amestecau pe obraji cu fulgii topiti, dar ea nu mai simtea nici frigul, nici fulgii, ci doar inima batandu-i a tristete, a regrete, dar si a bucurie. In seara asta va veni Mos Craciun si la ei. Pentru prima data de cand se stiu.” (La noi, de ce nu vine Mos Craciun?)
Cand umorul apare in decor grecesc, acesta este irumptiv, starnind hohote de ras, de vezi ca in niste cadre de film ceea ce se „intampla” printre cuvinte, in aceste falduri frastice. Lumea lui Zorba este readusa la viata in cateva notatii ce farmeca si se acumuleaza ca intr-o cascada de imagini si de replici. Din aceasta ultima perspectiva, dialogul este una din armele forte ale prozatoarei, care stapaneste aproape dramaturgic, nu mai putin vivace, „arta conversatiei”.

- Ai vazut delfinul? Asa-i ca-i frumos?
- Da, capitane, raspund topita. 
Nu ma priveste, sta cu ochii lipiti de mare. 
- Esti frumoasa, lady, si m-am prins ca ma placi. Dar eu sunt logodit. 
- E frumoasa logodnica ta?, mormai, cu inima cat un purice.
- Tu ce spui, e frumoasa?, intreaba, aratand cu mana in larg.
- Esti... logodit cu delfinul? (Delfinul)

Piesa de rezistenta si de sinteza stilistica a volumului, proza care da titlul volumului, ne surprinde prin vastitate si desfasurare, povestind, in racursi, o intamplare fascinanta despre o reintalnire intr-un decor potrivnic, de viscol, („....a fost demult si a fost degeaba”),  dar intr-o vibratie afectiva cu un efect liric aparte. De aceea, putem afirma ca „le style c'est l'homme même”, dupa celebra expresie apartinand lui Buffon, si adaptand aici ca „stilul este Florentina Dalian insasi”.

Nicolae Florentin Streche

OPINIA CITITORILOR