„In 1999, activisti din Seattle au sabotat in mod spectaculos intrunirea Organizatiei Mondiale a Comertului, dand nastere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justitie globala, o „miscare a miscarilor” complexa, anti-capitalista, descrisa in general ca anarhista. In acelasi an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, in filmul Lumea e prea mica (The World is Not Enough). Renard, fost ofiter sovietic KGB, brutal chiar si dupa standardele oponentilor lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale il descriu ca pe un mercenar asasin, in slujba organizatiilor anticapitaliste, inainte ca miscarea alterglobalizarii sa intre in atentia presei.

La un anumit nivel, este usor de facut diferenta intre fictiune si realitate. Renard este produsul scenaristilor si producatorilor de film, pe cand sabotajul din Seattle reprezinta istorie documentata. La un alt nivel, insa, aplicarea etichetei de anarhism atat asasinului, cat si miscarii de strada genereaza confuzie: fictiunea pare sa surprinda ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea sa treaca peste neincrederea suscitata de povestea glontului imposibil de inlaturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emotionala indusa de acesta si care sta la baza anarhismului sau nu par a avea nevoie de explicatii. Dimpotriva, cruzimea si incapatanarea sa sprijina o viziune asupra anarhismului adanc inradacinata, care continua sa influenteze analiza miscarilor activiste. Cu siguranta, anarhismul adeptilor alterglobalizarii nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau razbunator, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali si clovni pe care l-au atras: miscarea a fost discreditata ca neechilibrata si insuficient rationalizata. Odata ce protestele de strada au adus daune proprietatilor, cum s-a intamplat in Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritatile s-au mobilizat impotriva „anarhistilor” din randurile protestatarilor. Si inainte, si dupa aceea, folosirea termenului „anarhism” dadea unda verde actiunilor agresive ale autoritatilor, iar miscarea pentru justitie globala nu a constituit o exceptie. Protestatarii care s-au adunat la Genova, in 2001, pentru summitul G8, au fost intampinati cu violenta de catre politie…” (Ruth Kinna, 2019)

A gandi ca un anarhist

In 1919, sculptorul si tipograful Eric Gill scria publicatiei Burlington Magazine, pentru a protesta impotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de razboi. Comisia fusese infiintata in mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldatilor si pentru declararea ca decedati a celor ale caror morminte nu erau cunoscute. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, trei arhitecti notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker si Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitati pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma sa dea coerenta planurilor arhitecturale. In raportul sau din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echitatii: „ceea ce se face pentru unul, sa se faca pentru toti, si toti, indiferent de gradul militar sau pozitia in viata civila, sa aiba tratament egal in ceea ce priveste mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor individuale si pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lasate in seama initiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfacatoare” nu puteau fi obtinute in lipsa „banilor si a bunului gust”. In cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele sa nu fie ridicate, sau sa fie de calitate inferioara”. Cimitirele ar fi ajuns sa arate precum curtile bisericilor engleze: ingramadiri „haotice” de monumente, al caror efect ar fi „nedemn si lipsit de inspiratie”, iar „simtul camaraderiei si al efortului comun s-ar pierde”


Anul aparitiei: 2020
Numar pagini: 470
Format: 13x20

OPINIA CITITORILOR