Cartea autorului Mihaela Ion „Ganduri pentru cei ce sufera. O carte care te pune... pe ganduri! de Mihaela Ion" de la editura ANDREAS

Aceasta carte s-a nascut din prea multa suferinta si din prea putina intelegere a omului de catre om. In lacrimile semenilor mei, in strigatele lor de ajutor, in neputinta de a schimba intunericul in lumina, m-am vazut ca-ntr-o oglinda, care reflecta dureros de clar imaginea din fata ei. Fiecare durere, fiecare tremur al incertitudinii, fiecare speranta ucisa, toate la un loc si fiecare in parte, au constituit materialul din care s-a „zidit“ aceasta carte.
Uneori, sa zambesti e prea mult, sa plangi e la fel de mult, sa speri nu mai e de-ajuns si sa astepti e prea sfasietor… Suferinta, cu nenumaratele ei fete, atunci cand loveste doboara, devoreaza, tintuieste si mutileaza, de cele mai multe ori. Suferinta, aceasta mireasa trista cu voal fumuriu si pantofi cu tocuri de foc, nu pleaca pana nu ucide, intr-un fel sau altul, trupul sau sufletul, ori si trupul si sufletul.

Suferinta transforma oamenii si, de cele mai multe ori, ii inchisteaza, ii indeparteaza de ei si de semenii lor, ii face neincrezatori si, cel mai grav, le suprima liantul cel mai puternic, care poate lega un suflet de altul, dragostea. Sufletul celui atins de suferinta este ca un om fara maini, care nu poate nici sa primeasca, nici sa daruiasca, nici sa se prinda de ceva, dar nici sa se apere. Un om cu un astfel de suflet ce poate sa faca? Sa suspecteze, sa loveasca si sa se instraineze de tot si de toate. Un astfel de om, cu sufletul contorsionat de durere, poate ca sunt chiar eu sau tu sau el sau noi… Pentru mine, pentru tine, pentru noi, am scris aceasta carte.

Ganduri pentru cei ce sufera este darul meu pentru voi, glasul care ar vrea sa va aline, mana care ar vrea sa va mangaie. Am scris aceste ganduri, nu pentru a va adanci ranile, ci dimpotriva, pentru a incerca sa le cicatrizam impreuna atat cat va fi posibil. Si eu am fost ca voi si poate inca mai sunt, dar am descoperit balsamul care nu da voie sufletului sa fie mutilat. Am descoperit „mana“ care sine la distansa suferinsa, mireasa aceea cu voal fumuriu si pantofi cu tocuri de foc. Si ce e mai important, am descoperit, oglinda care transforma chipul suferinsei, intr-un rau limpede care purifica si elibereaza. Balsamul sufletului, „mana“ care sine la distansa suferinsa si oglinda miraculoasa, toate acestea poarta un singur nume – dragostea.
Asupra celui care iubeste suferinsa nu are putere, nu il ingenuncheaza, ba dimpotriva il intareste. Cel care iubeste este aproape de Dumnezeu si chiar cu Dumnezeu, pentru ca „…Dumnezeu este iubire“. Daca nu v-as fi spus aceste lucruri, m-as fi simsit vinovata fasa de voi, fasa de cei care avesi ochii obosisi de atatea lacrimi si ingaduisi suferinsei sa va sfartece sufletul.     (Mihaela Ion)


Cuprinsul lucrarii:
Pentru cel singur;
Pentru cel nevoias;
Pentru cel bogat, dar neimplinit;
Pentru cel casatorit, dar singur;
Pentru cel care iubeste, dar nu este iubit;
Pentru cel bolnav;
Pentru cel bolnav si singur;
Pentru copilul parasit de parinti;
Pentru parintii parasiti de copii;
Pentru parintii celor ce se calugaresc;
Pentru cel fara adapost;
Pentru cel pe care-l mustra constiinta;
Pentru cel macinat de rautate;
Pentru cel neinteles;
Pentru cel care nu-si poate implini visurile;
Pentru cel complexat;
Pentru cel din inchisoare;
Pentru cel care a pierdut pe cineva drag;
Anotimpurile suferintei;
Veacul zilei;
In loc de postfata.


Un mic fragment din lucrare:
 
"Pentru parintii parasiti de copii
E  o seara de toamna tarzie si stati in pridvorul casei, asezati pe doua scaunele din lemn, la fel de imbatranite si la fel de triste ca voi. Frunzele cad cu un fosnet tanguitor, vantul rece si rascolitor stapaneste asemenea unui imparat peste tinutul sau, iar voi asteptati… Doi batrani ca doua umbre uitate in acelasi loc asteptati si asteptati, dar nimeni nu va bate in poarta. Mainile acelea in care timpul a intors brazde adanci, stau impreunate ca la rugaciune si doar degetele mari le mai treceti unul peste altul din cand in cand. Vederea v-a slabit de-atata durere si de-atatea lacrimi. Batranica draga, tu mama, te ridici de pe scaunel, desfaci mainile si le asezi stresina deasupra ochilor.
– Ce e? Ce vezi? te-ntreaba sotul tau batran.
– Nimic, raspunzi, oftand si te asezi din nou pe scaunelul din lemn.
– Si-atunci…
– Si-atunci ce? oftezi, privesti in gol si continui: mi s-a parut ca-mi vad copiii, dar n-a fost decat o parere…
Singuri si tristi, macinati de ganduri si de asteptari, va traiti batranetile intr-o toamna nesfarsita si infrigurata. La voi toate anotimpurile s-au mutat intr-unul singur ca gonite de cineva si mai apoi tinute sub cheie.
In Sahara singuratatii, mai apar ca Fata morgana chipurile copiilor vostri, dar, la fel ca ea, ele se vad departe, tot mai departe, pentru cateva clipe, iar apoi se topesc in imensitatea solitudinii. Strangeti pe langa voi hainele invechite si priviti cand spre cer, cand spre pamant ca si cum privirile voastre ar fi dirijate de maini nevazute, ca niste marionete legate de tariile cerului. Niste marionete care parca torc o poveste nedefinita si nedeslusita.
– I-am crescut degeaba, spune batranul ca pentru el.
– Asa este, raspunde batrana, ca si cum ar fi imprumutat aceleasi soapte din glasul mosneagului.
Nu, parinti dragi, nu voi ati vorbit acum, ci singuratatea a strigat prin gura voastra. Nu i-ati crescut degeaba, v-ati facut datoria si, cu toate ca v-au parasit, voi ii iubiti si, daca acum v-ar bate in poarta, nu le-ati reprosa nimic, ati uita de toate lacrimile si i-ati imbratisa din tot sufletul. Nu exista in lumea asta dragoste mai mare si iertare mai adevarata decat dragostea si iertarea parintilor care au stiut sa fie parinti… iar voi ati stiut.
Cativa stropi reci de ploaie va gonesc in casuta modesta, tapetata cu fotografiile copiilor vostri. Batranul priveste indelung fotografiile si intreaba cu multa durere in glas:
– Ce v-am facut? De ce ne-ati uitat?
– Nu le mai suntem de folos, nu mai au ce sa faca cu noi… vor veni poate cand vor gasi lacatul pe poarta si curtea plina de buruieni, dar atunci va fi mult prea tarziu… raspunde batrana... Si lacrimile se rostogolesc pe fata voastra intr-o avalanfa zguduitoare.
Va inteleg durerea… si cat de mult mi-as dori sa fiu langa voi, sa stau la picioarele voastre si sa va sarut mainile acelea muncite, pentru ca si eu am parinti; pentru ca si eu am avut mama, pe care viata nu mi-a lasat-o sa o vad imbatranind; pentru ca si eu am tata pe care il privesc ca pe singurul bun ce mi-a mai ramas in lumea asta… dar fizic, nu pot fi langa voi, pentru ca sunteti prea multi, prea singuri si prea peste tot. Gandul meu insa este langa voi si cuvantul meu tot voua vi-l daruiesc.
In singuratatea si in amaraciunea voastra, amintiti-va ca exista un Apostol al iubirii, care stie sa aiba grija de toti parintii parasiti. Sfantul Ioan Evanghelistul, cel mai iubit ucenic al lui Iisus Hristos, stie sa aiba grija de voi asa cum a avut grija de Maica Domnului cand a ramas singura si indurerata in vartejul vietii vremelnice.
In cel mai dureros moment al vietii ei, cand si-a vazut unicul fiu rastignit pe cruce, a ramas pironita langa piciorul crucii pe care se prelingeau picaturile de sange ale bunului sau fiu: „…Iisus, vazand pe mama Sa si pe ucenicul pe care-l iubea stand alaturi, a zis mamei Sale: Femeie, iata fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata mama ta! si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.“ Indreptati-va rugaciunile spre Apostolul iubirii si el stie ce are de facut: fie sa va aduca copiii acasa, fie sa va ajute sa va resemnati, indulcindu-va durerea. Indreptati-va rugaciunile spre Apostolul iubirii!"


Anul aparitie: 2013
Format: 13X20 cm
Nr. pagini: 96

OPINIA CITITORILOR