Fugind de confortul siguranţei - Richard Bach. „Dacă niciodată nu este vina noastră, nu ne putem asuma responsabilitatea pentru nimic. Dacă nu ne asumăm niciodată responsabilitatea pentru nimic, vom fi întotdeauna victime.” „Un copac ce se prăbuşeşte neauzit în pădure nu scoate niciun sunet, la fel cum nu există niciun timp sau spaţiu dacă nu există o conştiinţă care să-l observe.” „Dacă copilul care am fost ne-ar cere astăzi să-i spunem care este cel mai bun lucru pe care l-am învăţat de la viaţă, ce i-am răspunde şi oare ce-am avea de aflat de la el, în schimb?” „Adevărul pe care îl cunoşteam s-a tot rafinat de-a lungul timpului. Am făcut cercetări şi săpături căutându-l, folosindu-mi intuiţia şi speranţa, l-am tot filtrat şi condensat pe cât de bine am putut eu, reflectând asupra lui, apoi i-am dat drumul să-mi alimenteze motoarele, un pic precaut la început, să văd ce se petrece. Ei bine, au existat câteva rateuri, vreo două explozii pe pista de lansare, până am învăţat cât este de volatilă orice filozofie construită acasă. Un pic cam afumat, dar şi un pic mai înţelept, a trebuit să clipesc de câteva ori până să realizez că în cea mai mare parte a vieţii mintea mea a folosit acest tip de combustibil. Chiar şi astăzi, temerar cu prudenţă, picătură cu picătură, ridic constant cifra octanică. Cu toate acestea, nu am ales să-mi produc singur materia primă, doar aşa, de amuzament sau pentru că nu aş fi vrut să folosesc niciodată materialul obişnuit. Pasionat să descopăr motive şi motto-uri de viaţă, am parcurs diferitele religii în adolescenţă, i-am studiat pe Aristotel, Descartes şi Kant la cursurile serale încă pe când eram pilot de linie în Forţele Aeriene. După ce am terminat ultimul curs, abia mergeam pe trotuar, cu paşii grei şi înceţi, simţind cum mă cuprinde ca într-o menghină o ciudată depresie. Pe cât reuşisem eu să înţeleg, domnii aceştia ştiau chiar mai puţin decât mine cine suntem şi de ce ne aflăm aici, iar eu abia aveam o vagă idee. Minţi cu greutate, ei străbăteau stratosfera intelectuală la altitudini cu mult deasupra plafonului la care putea ajunge bietul meu avion. Eram dornic să împrumut fără nicio jenă din filozofia lor personală pentru a mi-o construi pe a mea, dar tot ceea ce puteam să fac, audiind cursurile în clasă, era să mă abţin să strig: «Cui îi pasă?» L-am admirat pe Socrate cel practic pentru că a ales să moară pentru un principiu, atunci când i-ar fi fost foarte uşor să scape. Ceilalţi nu erau la fel de convingători. Toate paginile acelea înghesuite, acoperite cu litere microscopice, pentru ca în cele din urmă, concluzia lor cea plină de înţelepciune să fie: Richard, eşti pe cont propriu, băiatule. Cum am putea noi să ştim ce merge pentru tine? Studiile odată terminate, mă plimbam fără ţintă prin noapte, paşii mei trezind ecouri prin campusul pustiu, iar eu nu aveam habar unde să mă duc. Mă gândeam că am fost la acest curs ca să găsesc o îndrumare, pentru că aveam nevoie de o busolă să mă călăuzească prin junglă. Pentru mine, religiile organizate erau asemeni unor poduri care se clatină, construite din ramuri slab legate ce ar fi cedat la prima greutate, o simplă întrebare de copil reuşind să declanşeze mistere insondabile. Oare de ce se agaţă religiile de întrebările fără răspuns? Oare nu-şi dau seama că a spune: «Nu există răspuns la asta» nu este un răspuns? Rând pe rând, făceam cunoştinţă cu câte o altă teologie şi de fiecare dată ajungeam la acest test: Sunt gata să iau această credinţă şi să fac din ea însăşi viaţa mea? De fiecare dată când puneam această întrebare şi mă lăsam cu toată greutatea, întreg eşafodajul scârţâia şi tremura, pentru ca apoi să se prăbuşească brusc în faţa mea, dispărând, în final, cu totul din faţa ochilor mei. Iar eu înşfăcam din nou această lume, aşa cum este ea, trăgându-mă speriat de pe marginea prăpastiei, recunoscător că nu am fost ucis în timpul prăbuşirii. Cum ar fi fost să mă încred orbeşte într-o religie care dădea asigurări că planeta se va dizolva în flăcări pe 31 decembrie, pentru ca să mă trezesc pe 1 ianuarie în ciripitul vrăbiilor? M-aş fi simţi ca o oaie mergând cu turma. Aşa a fost întotdeauna. Cineva mă urmăreşte, se ciocneşte de mine când dau colţul sau apare brusc în metrou sau cabina avionului, ca să îmi spună care era lecţia pe care o aveam de învăţat din fiecare conjunctură mai stranie în care fusesem pus. La început credeam că aceste prezenţe sunt fantome, rodul propriei mele imaginaţii şi chiar aşa şi erau. Dar nu mică mi-a fost surpriza atunci când, următoarele daţi, multe din aceste suflete care voiau să mă înveţe s-au dovedit a fi muritori tot atât de tridimensionali ca şi mine, tot atât de surprinşi să mă găsească pe mine în miezul aventurii lor personale pe cât eram eu de surprins să-i descopăr în a mea. După un timp nu mai puteam să spun dacă persoana pe care o vedeam în faţa mea dându-mi lecţii era muritoare sau nu, iar astăzi, presupun că este vorba de oameni până în clipa când dispar în mijlocul unei propoziţii sau mă iau pe sus într-o lume paralelă, ca să-mi demonstreze cine ştie ce adevăr subtil şi metafizic. Până la urmă, sigur că nu mai contează cine sunt aceste fiinţe. Unele sunt îngeri cărora nu le pasă prea mult de modul cum se prezintă. Altele sunt fiinţe pe care le cunoşteam demult, chiar înainte de a le vedea trăsăturile, iar altele păreau a fi mesagerii unor veşti bune, până când s-au dovedit a fi exact contrariul. librarultau. ro. Această carte prezintă tocmai povestea unei astfel de întâlniri din mica mea lume magică, ce anume am învăţat din această întâlnire şi cum mi-a schimbat viaţa această învăţătură. Se potrivesc lecţiile mele cu ale voastre? Sunt eu oare un înger înflăcărat aflat pe aceeaşi cale pe care aţi apucat-o şi voi sau sunt doar unul din străinii aceia ciudaţi care bolborosesc ceva pe stradă? Unele răspunsuri nu le voi şti niciodată.” Richard Bach