Cartea autorului Radu F. Constantinescu „Filosofia sexului. Ediție necenzurată cu coperti cartonate - Radu F. Constantinescu" de la editura CURTEA VECHE PUBLISHING

Toate femeile din carte se numesc Maria. Pe de o parte pentru a le proteja identitatea, pe de altă parte pentru că Maria este un nume relevant în ambele sensuri: Maria fecioara și Maria-Magdalena, curva emblematică. Cele mai multe femei sunt cumva pe drumul dintre cele două Marii.

Ediția de față cuprinde multe „deleted scenes“. La prima ediție mi-a fost teamă că voi fi criticat pentru scene de sex explicite sau pentru ideile radicale. Între timp am aflat că unii te critică oricum. Pe aceștia îi asigur că vor avea material din plin.


Cuprins

Preludiu... 7
Actul întâi... 10
Interludiu... 37
Prima iubire?... 46
Revoluţia de după... 75
Actul al doilea... 83
Puterea sexuală... 96
Palmares?... 97
Autoportret... 102
Ce este acela voaierism intelectual
şi dacă el există... 110
Dragostea de cartier... 112
Misiunea... 120
Anotimpurile... 128
Actul al treilea... 139
Actul al patrulea şi ultimul, că nu suntem maşini... 140
Culoar de fugă... 165
Căsătoriile reuşite... 170
Cel mai trist tip de curvă... 171
Postludiu... 173

10

Actul întâi

Queen – Body Language.
Sunt convins că cititoarele au găsit preludiul cam scurt.
Convingerea mea este că potenţa literară nu se măsoară în pagini.
Ci în zile. Câte trec până ce ai uitat tot ce‑ai citit. Ba chiar şi
ce‑ai simţit când ai citit. Un mare artist care nu‑şi aducea aminte
frecvent cine este şi ce caută în Piaţa Amzei spunea că suntem
ceea ce nu uităm că suntem. Important e să nu fim spectatori
într‑o ţară de spectatori. Ca DJ, pot să vă spun că cel mai bine
nu se distrează dansatorii, dar cel mai nasol se simt, totuşi, cei
care rămân toată seara pe scaune. Pentru că există multe tipuri de
acţiune. Cele mai multe: isterice. Unele reuşesc: suspecte. Altele
nu. Penibile. Dar ce au în comun toate tipurile de acţiune este
împlinirea pe care ţi‑o dă transformarea din spectator în actor.
Shakespeare n‑a scris că lumea e o sală de cinema şi toţi avem
bilet. Caz în care am putea să renunţăm la delirul ăsta de carne
prinsă pe‑o umbrelă de oase şi să devenim ceea ce spectatorul
este de facto: un nod care vegetează între ochi şi urechi. Lumea
trebuie să fie o scenă şi noi toţi actori. Unii isterici. Alţii suspecţi.
Cei mai mulţi, penibili. Dar vii. Ca umbrelele,
nu ca umbrele.
Bucăţile de beznă, oricât de late, se pierd în întunericul general.
Pentru care nu înseamnă nimic. Nu‑l pot spori. Nu‑l îndesesc.
Nu sunt nici pierdere, nici câştig. Dar luminile cele mai plăpânde
fac bine. Mie sigur îmi fac.
Publicul nu are un public al lui. Şi cred că mulţi dintre noi ar
trebui să‑i invidiem pe văcarii care au tras cu pistolul în trenul de
pe cearşaf. La primele filme. Măcar ei au avut o reacţie.

11

Spectatorul român nu este actorul român ratat. Ca să ratezi,
trebuie să fi tras măcar un loz. Spectatorul român nu se va recunoaşte
în acest text. Pentru că el se consideră critic.
Calitate pentru
care are toate calităţile: ştie să citească. Drept urmare, locurile
din sală tind spre 22 de milioane. Iar scena, fiind goală, a fost
revendicată de tâmplari, electricieni şi tapiţeri. Mai actori oricum
decât spectatorii care îşi adâncesc şezuturile în pluşul scaunelor.
În care se transformă încet‑încet!!!
E adevărat că sunt un isteric. Şi că modul cum am ajuns de
mă citiţi e puţin suspect. Dar îmi doresc atât de mult ca în sală să
rămână un singur scaun, în care să mă simt puţin penibil.
Am trei vieţi şi totuşi nu‑mi găsesc niciun talent pentru care
să merit nemurirea. Dar azi am fost la un medic. M‑am întors
mai bolnav, mai trist şi mai confuz decât mă dusesem. În viziunea
lui, aveam nevoie de un tratament complet pe care era gata
să mi‑l ofere contra unei sume „modeste“, pe lângă care salariul
meu învăţa ce înseamnă umilinţa. În plus, „aflasem“ că psihiatria
românească e la pământ, că rezultatele
analizelor de sânge sunt
întotdeauna greşite, iar chirurgii se cred Dumnezeu. Doctorii
ăştia sunt complet bolnavi. Indiferent la care mergi, toţi ceilalţi
nu‑s buni de nimic. Parcă sunt nişte amanţi bătrâiori care, neputând
să mai iubească deplin, îi critică pe toţi ceilalţi, nu cumva
ei să mai poată. Cu aceste „calităţi“ e greu de crezut că societatea
umană există. Suntem doar o populaţie de maimuţe carnivore.
Ascult blues. Chris Tofield – Broken Strings.
Ce uşor ne lăsăm transformaţi în zombi. Morţi încă din maturitate,
sau, mai grav, din tinereţe. Primul simptom este formula:
„Ce mai putem face“, urmat la scurtă perioadă de „Aşa‑i viaţa…
ce nasol e în Thailanda… dă pe Unu să vedem
extragerea la 6 din
49…“ Mergi din report în report către Eagles – The Last Resort.
Încetaţi să mai credeţi într‑un Dumnezeu toreador, care ne
înfige banderillos în grumaz, ne îngenunchează cu paseo‑uri, ca
să ne acorde, într‑un târziu, mult aşteptata răsplată – o dulce
lovitură de spadă, o mică împunsătură între omoplaţi, un vârf
ostil, dar precis. Refuz să cred că în dreptul celor mai multe destine
autorul lor a scris, din lene, doar atât: nimic interesant, 65
de ani.
12
Sărut moartea pe creştetul ei alb şi mă ofer să o ajut să treacă
strada sau să‑şi ascută coasa. Asta facem toţi când ne enervăm în
compania proştilor, când uităm cu anii că suntem carne şi sânge,
nu roboţi de mers la serviciu, când nu ne privim ca potenţiale
portrete de Dürer cu o ştearsă impresie de zâmbet pe buzele
pointiliste.
Sufletul să nu fie pointilist. Să fie o icoană, o miniatură.
Sufletul vitraliu…
Cu sufletul mă uit după femei. El se lipeşte de buze ca un ruj,
dar nu e rezistent la transfer, ci alunecă sub formă de fond de ten
pe curbura elegantă a gâtului, sclipeşte complice
pe sâni, răspândeşte
arome între coapse. 90‑60‑90 = IQ‑ul meu.
Holding out for a Hero, orice interpretare.
Ajung acasă.
Ce‑i aia „ajung“?
Mă opresc în faţa blocului şi încerc să realizez şi ce înseamnă
„acasă“. Mă învârt în mijlocul străzii cu ochii la cerul îngustat
de blocuri. Nu se vede nicio stea şi nu‑mi e clar dacă sunt nori
„verzi“ sau fumegă civilizaţia mai mult în seara asta. Nu mi‑a fost
clar nici ce trebuia să‑i răspund tatălui fetei pe care o cerusem cu
o săptămână în urmă. Mă întrebase ce meserie am „la bază“. Sunt
DJ şi pun muzică în cluburi unde fete care se schimbă des fac
striptease cu mişcări care rămân la bază aceleaşi. Vinerea, clubul
e închiriat de asociaţia „Accept“, care militează pentru drepturile
homosexualilor.
Da, am mai cunoscut alte femei înainte de fiica
dumneavoastră. Destule. De fapt, am mai fost însurat. Dacă privim
instituţia căsătoriei ca pe un job, atunci sigur ar fi trebuit
să‑mi fi dat mâna fiicei în baza a ceea ce numim în CV‑uri „previous
work experience“.
Tată retrograd!
Formez combinaţia de trei cifre a interfonului şi deschid uşa
de metal scorojit a blocului aşa cum o fac în general de minimum
două ori pe zi, de înmulţit cu 365, faceţi un calcul. Una peste
alta (ce imagine), un gest banal. Doar că acum, urmându‑mi,
cum le‑ar spune scriitorul celor care nu citesc, legenda personală,
prin simpla mea intrare în scara blocului am salvat o femeie de la
viol. Atacatorul s‑a speriat şi a fugit la auzul uşii de la intrare. Ea
13
a insistat să urce la mine şi să‑mi dea de bunăvoie ceea ce apărase
cu frenezie cu doar douăzeci de minute înainte. Paradoxul de a
exista.
O chema Maria şi am prezentat‑o tuturor. Ca într‑un turneu
de promovare a unui album îndelung aşteptat. Şi care nu ocoleşte
România.
Cred că scopul necunoscutului era jaful, dar a fost greşit înţeles
sau s‑a răzgândit şi a vrut să îmbine utilul cu plăcutul. O
femeie află repede că frumuseţea nu e mereu un avantaj.
După două săptămâni, încă îi mai era frică să urce cu liftul,
aşa că mi‑a propus să facem dragoste în cabina ascensorului.
Ca
să‑i treacă. Şi i‑a trecut. Orgasmul l‑a avut la primele bătăi furioase
în uşa de la etajul cinci, imediat deasupra noastră. Era târziu
în noapte şi ele au survenit cam greu. Bătăile.
Aerosmith – Love in an Elevator.
Am urcat până la opt, în speranţa păstrării aparenţelor. Acolo
aştepta o bătrână încă verde. Nu genul de babă, ci mai degrabă
tipul de femeie care dovedeşte că nu numai bărbaţii pot să îmbătrânească
frumos. Noi am roşit, ea ne‑a zâmbit complice:
— Locuiesc la 63. O să lipsesc vreo săptămână de acasă, asta e
cheia, când terminaţi, o lăsaţi sub preşul de la intrare…
Puţin şocaţi (arătam aşa de tineri?), am luat cheia lucioasă
de
yală şi am mulţumit cu privirile în jos, ca nişte liceeni.
Maria îşi
netezea încontinuu fusta, de parcă ar fi vrut să o lungească, eu
mă simţeam într‑un vis straniu, aveam gura uscată şi încercam să
bâigui ceva din care să reiasă că sunt şi alte metode pentru optimizarea
funcţionării ascensorului…
Deşi locuiam chiar în acel bloc, n‑am ezitat nicio secundă.
Am intrat în apartamentul bătrânei cu teama de a trece drept
hoţi şi luaţi la bătaie, iar asta ne‑a excitat teribil, aşa că n‑am
văzut mare lucru din muzeul în care intrasem.
Nu ne‑am rupt hainele, nu ne‑am muşcat. Dar patima ne era
alimentată de inedit ca un Ferrari cu Nos. Ce nebun pune Nos
la Ferrari?
Gotan Project – Una Musica Brutal.
Pentru cei interesaţi: gotan este anagrama pentru tango. Dans
de curve, deci destinat nouă tuturor.
14
Eu – în întuneric, ea încadrată de lumină, aşa cum stă în uşa
sufrageriei. Parcă absoarbe lumina într‑un fel care mă face să nu
mai pot distinge niciun fel de imperfecţiune. Cad în genunchi,
singurul lucru care mi se pare firesc. Mi‑aş culca obrazul sub
pântecul ei. Dacă m‑aş simţi vrednic. Cum nu mă simt, mă aplec
şi‑i sărut degetele de la picioare. Zeiţa râde. Mă trage spre ea şi eu
tremur de parcă ar fi prima oară.
Mă gândesc cu groază că un abuz ar fi putut îndepărta o
femeie atât de senzuală de exact lucrul pentru care era făcută.
Pentru care suntem toţi?
Un glonţ în cap tuturor violatorilor!
Uneori cred că Hitler îmi semăna. Oricum, dintre toţi politicienii
care au ajuns la putere promiţând că „dau de lucru la toată
lumea“, numai el s‑a ţinut de cuvânt. A dat de lucru nu numai
Germaniei, dar şi Franţei, Poloniei, Rusiei şi Statelor Unite. Şi
încă se mai lucrează.
Deutschland Über Alles.
Ca şi el, găsesc jobul lui Dumnezeu cel mai tentant din
lume. Toate deciziile sunt în mâna ta. Trăieşti, mori, fuţi, nu
fuţi, ce, cum, cine. Vreau să vă aduc dreptatea mea drept lege şi
să vă interzic să vă iubiţi, creându‑vă toate condiţiile să evitaţi
legea‑afrodiziac pe care am inventat‑o. Ce dorinţă pătimaşă ai
avea să‑ţi mângâi nevasta dacă ai şti că e interzis…
amendabil…
Şi ce de graţieri secrete aş mai semna după ce aş asculta poveştile
voastre, niciodată conforme cu realitatea. Mereu mai frumoase
decât adevărul oficial. Adevărul
vostru.
Arienii mei ar fi generoşii sentimentelor. Incinerarea noţiunii
de gheşeft ar dinamita ordinea mondială a iubirii, fetele‑piatră‑n‑casă
şi vânătorii de zestre, copiii născuţi pentru salvarea
căsniciei şi căsniciile menţinute din obişnuinţă.
Credinţa în Dumnezeu e rezultatul unui îndelungat proces
de
autosugestie, combinat cu oportunitatea religiilor politice (iată
un pleonasm). Cea mai grozavă problemă fără soluţie a creştinismului
este afirmaţia că cea mai mare viclenie
a diavolului a fost
să lanseze ideea că nu există… dar este aceasta o idee a diavolului
sau a bunului Dumnezeu?
Dead can dance.
15
Les jeux sont fait…
Cum o să‑ţi plasezi pariul?
Nebunia cea mai mare este o viaţă obişnuită. Care înseamnă
de cele mai multe ori un soi de şerbie a oamenilor în aparenţă
liberi să aleagă orice drum. Pe care sunt însă ferm sfătuiţi să n‑o
apuce. Iar tu, care ai o singură viaţă, n‑o rişti de teamă să n‑o
pierzi, nu ţi‑o arăţi de teamă că‑i prea mică, ba chiar o îngropi pe
ascuns de teamă să nu ţi‑o fure. Într‑un fel sau altul, protejând‑o,
n‑o mai ai! Legile lumii zdrobesc oasele din aripi, pentru că sunt
legi strâmbe impuse de frică. Susţinută de diverse documentare
care demonstrează că toţi temerarii eşuează. În vreme ce „fireştii“
primesc drept premiu pentru moderaţia lor insipidă o bătrâneţe
liniştită.
„Bătrâneţe liniştită!“ Ce alăturare nepotrivită de cuvinte!
De unde atâta calm în preajma acestui turn care se înalţă şi se
lăţeşte până acoperă cu totul lumina? Ce poate să facă planul de
pensii în faţa imploziei cărnii?
Frica şi speranţa sunt două bice de culori diferite care crestează
la fel de adânc. Chiar nu v‑aţi dat seama?
Deşi în urmă cu doar câteva ore am fost în prezenţa lui
Dumnezeu, viaţa îşi urmează cursul şi eu mă pierd sub pământ
la
staţia Eroii Revoluţiei. Unul dintre cele mai puţin atractive locuri
din Bucureşti. De altfel, aşa cum în alte capitale poţi cumpăra
ghiduri cu locurile pe care nu trebuie cu niciun chip să le ratezi,
Bucureştiului i‑ar folosi un ghid care să indice clar locurile unde
n‑ai ce să cauţi. Majoritatea staţiilor de metrou ar fi pe listă.
Oamenii cu scaun la cap compătimesc dementul care se leagănă
frenetic de la stânga la dreapta în metroul care‑i hâţână şi pe ei
la fel între casă şi serviciu. Chiar dacă nu trăiesc
în afara programului,
mulţi dintre ei sunt convinşi că au „experienţă de viaţă“.
Niciodată chiar lucizi, legănaţi în compartimentele‑cătuşă,
pălmaşii
de toate felurile şi‑ar dori să trăiască veşnic pentru motive
care chiar îmi scapă. Poate le‑ar mai trebui o mie de ani pentru
credite.
Pink Martini – Sympathique.
Închid ochii acceptând o stare de fapt: ştiu că nu sunt treaz,
funcţionez la mai puţin de jumătate din capacitate, nu mă miră
rapoartele despre activitatea cerebrală a majorităţii. Cinci la sută.
Mă gândesc la femei. De câte fantasme în acelaşi timp e nevoie
16
ca să lumineze cerebrumul ca un bec? Amintirile locuiesc în altă
parte, e nevoie şi de ele? Stau între doi oameni morţi. Un el care
duhneşte a băutură şi o ea care miroase a ceapă şi‑a pungă de
rafie. Şi încerc jocuri mentale care sunt în acelaşi timp erotice.
Sunt, ca un făcut, înconjurat de oameni foarte puţin aspectuoşi,
pe care mi‑i imaginez într‑un gang‑bang straniu, gen Peter
Brueghel cel Bătrân. Combinat cu Degas. Fantasma capătă forţă
şi se suprascrie realităţii. Mâini pătate de tutun prost caută sâni
storşi, buze vinete lasă pe piei aspre bale groase ca de melc, oamenii
se transformă în animale şi animalele în demoni. O mână
zbârcită mi se lasă pe mână. Urlu isteric şi sar până dincolo de uşa
care se închide în urma mea. Nu e staţia care trebuie, iar oamenii
din vagon mă privesc foarte îngrijoraţi. Mă rog. Eu credeam că
le fac un bine.
Pun imaginaţia pe „hold“, discman‑ul pe play şi mă hotărăsc
să merg pe jos până acasă şi trec pe lângă un restaurant
nou, ticsit
cu nouveau‑riche. Mulţi dintre ei chiar aspectuoşi,
deşi derbedei
în interior. Îşi etalează maşinile, hainele şi femeile. Toate sunt
frumoase. La hainele şi maşinile lor poftesc şi eu. Ascult în căşti
Noir Désire – Ernestine.
Există arivişti ai sexului? Da.
Oportunişti în dragoste? Total inoportuni.
Cum, Doamne‑de‑care‑mă‑îndoiesc‑iartă‑mă, să existe oportunism
unde nu e nimic de câştigat dacă nu dai totul. E de
neconceput o pilă în dragoste. Părinţi, fraţi, foşti amanţi, nimeni
nu poate pune o vorbă bună de genul: „Hai, Maria, iubeşte‑l pe
Radu…“
Nici măcar ea nu poate să pună o vorbă pe lângă ea însăşi.
Poate cel mult să‑şi nenorocească viaţa. Asta o ştiaţi…
Bine că sunteţi voi deştepţi…
Bine, domnilor, dar dvs. ştiţi totul!… Atunci de unde atâta
tristeţe? Atâtea ratări… Atâtea nepotriviri când există cineva
pentru oricine…
Da. V‑a lipsit şansa. Ăia buni n‑are noroc…
Nu v‑a fost suficient să înmormântaţi în voi beethoveni şi
goeţi, aţi făcut la fel cu amanţii perfecţi care stăteau în voi aşteptând
să le scoateţi punga neagră de pe cap… lesa de la gât… şi
centura de castitate.
17
Poate doar moartea să vă mai îndulcească suferinţa, fiinţe
minunate închise în oameni de nimic. Copii care aţi fi putut face
orice. Dar aţi ajuns bătrâni degeaba.
Nu vă daţi foc când s‑a strâns multă lume şi se filmează. Nu
vă împrăştiaţi creierii. Schimbaţi moartea prematură cu viaţa
care vă aşteaptă. Încearcă să‑ţi imaginezi o demisie planetară.
Omenirea dând diavolului preaviz…
Să fie pe bune chestia aia cu aproapele. Să trăieşti şi să‑i laşi şi
pe alţii să trăiască, nimeni să nu mai plimbe mărfuri de colo‑colo,
alterându‑le calităţile nutritive şi preţul. O femeie
nu e mai
puţin valoroasă în hala de peşte decât la Hilton. Valoarea este
intrinsecă. Vrei să‑ţi iei nevastă „de firmă“, creată de cine ştie ce
designer în serie mică? Vezi să nu iasă din modă odată cu apariţia
colecţiei de toamnă‑iarnă…
*
*
*
Ne‑am tot iubit în apartamentul de împrumut, fără să dăm
atenţie pereţilor şi mobilelor. Abia într‑un târziu am realizat că
intrasem într‑un adevărat muzeu. Poate eram vizitatorii‑pilot ai
unui „apartament memorial“. Primul.
Fiinţa aceea stafidită fusese o femeie iubită mult. Poveştile
pe care le spuneau suvenirele, albumele cu fotografii, cutiile cu
bijuterii şi scrisorile de la amanţi – nu am găsit nimic care să
confirme o căsătorie – erau delicioase. Nu povesteau despre odesfrânată, ci despre o femeie care intuise bărbatul ideal – oricareintelectual de bun‑simţ în primele 3(trei) luni de la prima
întâlnire…
Holograf – N‑am ştiut.
Rutina omoară focul, iar salvarea în obişnuinţă şi respect
reciproc
nu reprezintă o opţiune pentru toată lumea. Pentru bătrâna
aceea simpatică nu fusese niciodată, şi acum, când i‑ar fi prins
bine un umăr de bărbat pe care să‑şi sprijine bătrâneţea,
avea
puterea să lase impresia că nu regretă nimic. Pe fotografiile uşor
îngălbenite cuvintele păreau să aibă altă greutate:
Noi plus Basil…
Sărutări calde de la Mălăieşti…


RADU F. CONSTANTINESCU a publicat peste tot, pe principiul că „nu eşti cu adevărat ratat cât mai e un domeniu în care n‑ai încercat“. S‑a simţit mereu un impostor, un păgân în templu, un repetent care habar nu are cum funcţionează lucrurile.
N‑a ştiut radio, dar a lucrat la ProFM în anii de glorie ai radioului.
N‑a ştiut nici televiziune, dar a lucrat la ProTV.
N‑a ştiut cum „se scrie“, dar „compunerile“ lui au devenit bestselleruri.
Nici blogging n‑a ştiut, dar a câştigat doi ani la rând titlul pentru Cel mai bun blog din România.
În momentul redactării acestei prezentări răuvoitoare, pe blogul impostorului nostru se intră pentru a 75 066 903‑a oară. Probabil, din greşeală. E foarte posibil ca aşa să‑l fi descoperit şi tu. Dintr‑o greşeală pe care ţi‑a plăcut să o repeţi.
 

Colecție: In afara colecțiilor

Copertă: cartonată

Anul apariției: 2018

Număr pagini: 176

Format: 13 x 20 cm

ISBN: 978‑606‑44‑0127‑4

OPINIA CITITORILOR