Basile Tatakis, in Filosofia bizantina, trateaza tema in ansamblul ei, de la nasterea sa autonoma in relatie cu dogma crestina la preluarea elementelor din paganism, subliniind mereu prin exemple multiple capacitatea scriitorilor-filosofi bizantini de a sublima rolul ratiunii in raporturile sale multiple cu crestinismul oficial, fondat pe credinta.

in creuzetul imperial bizantin, asa cum sustine autorul, se exprima atat specificitatea elementelor orientale, cat si esentializarea elementelor de gandire greaca, dar si crestina, fara ca un anumit echilibru sa fie perturbat in civilizatia bizantina, cu toata impresia de eterogenitate existenta. Rationalitatea se dezvolta aici prin diverse contacte, fara a afecta excelenta unei spiritualitati monahale ai carei reprezentanti prestigiosi, printre care Ioan Scararul si Simeon Noul Teolog, rezista prin profunzimea trairii si a redarii acesteia in registru filosofic trecerii timpului. Astfel, Dionisie Pseudo-Areopagitul si Maxim Marturisitorul isi vor lasa amprenta gandirii, fondate pe trairea spirituala a relatiei cu Dumnezeu. Emulatia gandirii bizantine a continuat pana la caderea Imperiului, stafeta fiind prelata de popoarele ortodoxe din Rasaritul crestin.

„Ceea ce Roma a fost in Evul Mediu pentru lumea apuseana si germanica, Bizantul a fost pentru lumea greaca, slava si orientala. El a fost marele educator, marele initiator, care le-a adus tuturor religia si mai multor popoare chiar si civilizatia. Spiritul pe care li l-a transmis, i-a infuzat profund, le-a cuprins puternic sufletul si ii conduce si azi, in acelasi sens si in aceeasi masura in care Roma papilor guverneaza lumea catolica. Chiar mai mult poate, caci Bizantul nu reprezinta pentru ei doar traditia religioasa.” (Basile Tatakis)


Nr. de pagini: 400
Anul aparitiei: 2010