„Ca si Minulescu, Florin Iaru este un poet muntean prin excelenta, bucuresteanul volubil si teribilist, care are teatrul in sange, doar ca decorul si recuzita sunt, in ultimele decenii ale secolului XX, altele decat in primele: ghitara electronica si sintetizatorul au luat locul languroasei mandoline, iar beat generation pe al simbolistilor. Intre Minulescu si Florin Iaru mai exista doua verigi in lant: lunaticul Tonegaru (mai degraba decat barocul Dimov) si ploiesteanul Nichita Stanescu. Dansul, melodios ori sincopat, al starilor de spirit de la acesta din urma provine, ca si anatomia, expusa pe plansa lirica. In sfarsit, discursul poetic a invatat o multime de lucruri de la Voronca si de la avangardisti, basculand, intre dadaism si suprarealism, intre Urmuz si Geo Bogza, intre ludic si patetic. Derizoriul si seriosul sunt puse in contrapunct. Este, de altfel, tehnica preferata a acestei poezii, a carei linie melodica este necontenit fracturata. Florin Iaru insusi s-a revendicat de la o axa meridionala a poeziei romanesti, care, dupa parerea lui, ar fi devenit dominanta in anii 1980, dupa aceea nordica (Blaga-Goga), sub semnul careia ar fi stat o buna parte din poetii anilor 1960. Insusi acest bric-à-brac este caracteristic pentru un poet care nu numai ca nu-si ascunde (ori reneaga) modelele, dar le scoate in fata si le ingroasa. (…)

Impreuna cu Mariana Marin si Elena Stefoi, Florin Iaru, unul din marile talente actuale, scrie poezia politica a generatiei lui.”

(NICOLAE MANOLESCU – Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literatura)

OPINIA CITITORILOR