Desteptamant in cinci ani de invatamant: satira

Daca e sa ne luam dupa Caragiale - si nu vad de ce nu am face-o - poti umbla doua zile calare prin Bucuresti si sa nu dai de-un prost. In termenii corectitudinii politice, asta s-ar numi discriminare pozitiva, un soi de nombrilism dambovitean care ne-ar face, statistic, mai inteligenti decat alte natii. Nu stiu daca asa stau lucrurile, stiu insa cu siguranta ca e cazul lui Paul Pruna. Frapeaza in scrisul lui un anume neastampar lingvistic, o permanenta aplecare spre sotie, spre inventia lexicala sau comicul de situatie. Se vede asta inca din titlu. Ca oricare altul, si Desteptamant e un pact de lectura, un semn cu ochiul prin care naratorul ne sugereaza o anume directie de lectura. Nu intamplator rimeaza cu invatamant, dar si cu mormant, silaba inchisa din finalul cuvantului sugerand fie un invatamant funerar, caruia numai bine i s-ar canta prohodul, fie o desteptare/desteptaciune in sens invers - ca si in volumele precedente, si aici umorul lui Paul Pruna are functie didactica, de corectare (prin expunere) a moravurilor si mai ales a prostiei. O a doua calitate intrinseca a scrisului sau e libertatea, valoare fundamentala care nu se negociaza in nicio imprejurare. Precum in cartile anterioare (despre scoala sau armata), si acest al patrulea volum de proza umoristica, narand autobiografic anii studentiei clujene, propune un cadru rigid (al Conservatorului la care este admis tanarul absolvent al liceului de muzica), cu cerintele si rigorile pe care le presupunea viata de student la sfarsitul anilor ’60. Or, tocmai asta il face, l-a facut probabil dintotdeauna pe autor sa se cabreze ca un cal naravas, pentru ca el nu poate functiona decat in spatiul libertatii...