Roata norocului de Constantin Chirita. CUVANTUL AUTORULUI

De fapt nu e cuvintul autorului, ci scrisoarea unui tinar cititor pe care ma vad obligat s-o redau aici, inainte de inceperea cartii:
Dragul nostru prieten drag,

Am auzit in citeva locuri ca unii cititori, foarte putini dealtfel, pun sub semnul indoielii cele ce se povestesc in aceasta carte. Eu sint elev la liceul din orasul in care se
petrec toate ispravile descrise de dumneavoastra in"Roata Norocului". Probabil ca ati vazut oraselul nostru. Nu are nimic interesant decit acele statuete de Tanagra din
muzeu. Dar asa cum nu se poate vorbi de Pisa fara sa ai imaginea celebrului turn inclinat, asa cum nu se poate vorbi de Paris fara sa te gindesti la Louvre, sau de Roma
fara sa ai imaginea Colosseum-ului, sau de Londra fara sa-ti apara imediat Westminsterul in fata ochilor, tot asa nu se poate vorbi de oraselul nostru fara sa te
gindesti imediat la statuetele de Tanagra. Oricarui oras al planetei aceste statuete i-ar face faima. Sint cele mai frumoase din lume si cele mai bine pastrate, asa spun toti cei
care le-au vazut si le-au comparat cu altele din alte muzeele cu nume celebre. Cum au ajuns ele aici la noi? se va raspunde in aceasta carte. Cum vin din toata lumea oameni
ca sa le vada si sa le admire? Asta din pacate nu se stie prea bine. Dar daca as da citeva nume luate din cartea de onoare a muzeului, cred ca multi custozi ai multor
celebre galerii de arta ar face ochii mari. Marele nostru sculptor Brancusi a venit special de citeva ori, incognito, de la Paris, ca sa le vada. Ore si zile intregi statea si le privea la fel de nemiscat ca ele.
Se mai spune ca au poposit aici, tot incognito: Picasso, Matisse, Dali, Moore si altii.

S-au oferit sume fabuloase pentru ele, s-au oferit schimburi: opere de Michelangelo si Rodin, dar toate tanagralele noastre fac parte dintr-o donatie de care nimeni nu se
poate atinge. Ele constituie toata mindria si gloria oraselului nostru. Sint exemplare unice, fara egal in frumusete si gratie, sint adevarate bijuterii. Poate ca n-o sa ma
credeti, dar de multe ori, unii oameni, mai tristi sau mai necajiti, vin la muzeu sa le priveasca. Frumusetea si eleganta statuetelor devin un fel de leac care linisteste si
insenineaza. De aceea mai ca le privim ca pe niste fiinte, prietene ale noastre de toate zilele.
Acum inchipuiti-va ce lovitura cumplita pentru orasul nostru, si nu numai pentru el, ar fi fost disparitia pentru totdeauna a acestor statuete. Pentru ca asta ar fi fost soarta
tanagralelor noastre, daca din intimplare ciresarii n-ar fi fost in perioada aceea blestemata aici la noi. Fara ei oraselul nostru vesel si cald ar fi devenit trist, ca un mormint parasit.

Eu sint unul dintre acei care stiu cel mai bine ce s-a intimplat cu statuetele noastre de Tanagra si care a fost rolul ciresarilor in salvarea lor. De aceea spun tuturor ca toate intimplarile povestite aici sint absolut autentice. Nimic nu s-a inventat. Ba cred ca au mai existat o multime de amanunte despre care nici nu s-a amintit.
Asta am vrut sa va spun, dragii mei prieteni cititori. Nu semnez scrisoarea pentru ca s-ar putea crede ca am scris-o anume ca sa ma pun bine cu ciresarii. Da` poate ca exist si eu in aceasta carte... Va urez lectura placuta.
Un cititor tinar ca si voi
MUZEUL CU TANAGRALE
Locurile unde se aflau vizitatorii inainte de ora inchiderii, in clipa cand s-a uitat bunica in aripa dreapta


Coperti cartonate cu supracoperta
Anul aparitiei: 2010
Nr. pagini: 362