Cavalerii florii de cires de Constantin Chirita. Cuprins - Ciresarii:
Cronologie
Drum bun, ciresari, a inceput un nou secol! (Horia Garbea)
CAVALERII FLORII DE CIRES
Schite care ar putea folosi la intocmirea unei harti a Pesterii Negre...



De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul scolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme
indicau fara greseala ora exacta. Rareori, iarna, in timpul viscolelor, zapada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare rasare, iar primavara, hulubii sau ciorile sau
alte zburatoare, in zbenguiala lor, grabeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare data, mos Timofte Pastravanu, paznicul scolii, care-si incepuse meseria aceasta inca de pe
vremea instalarii marelui ornic, si care, asa cum spuneau elevii din clasele superioare, si-o va incheia doar o data cu oprirea definitiva a ceasului, se urca in turn, scutura scripetii
uriasi si incepea sa invarteasca o manivela cat oistea carului. Dupa ce asculta cateva clipe tic-tacul tunator si clatina din cap a incuviintare, mos Timofte scotea de la brau o cutie
rotunda de metal, candva stralucitoare, o cutie mare cat o farfurie, o proptea pe genunchi si o pocnea cu pumnul in crestet. Ca la comanda, cutia lepada un capac pentru a dezveli un
cadran de ceas cu aceleasi disciplinate cifre romane care impodobeau fetele orologiului din turn. Paznicul scruta cu atentie ora exacta si potrivea intocmai acele"Gingalaului", pentru
ca asa numea dansul ceasul din turn. O data treaba terminata, inchidea cu cateva zdravene lovituri de pumn capacul"Tingalaului", pentru ca asa numea dansul ceasul de la
brau. E de prisos sa amintim ca lantul care purta dihania aceea de metal ar fi putut struni un cogeamite dulau ciobanesc. Apoi, in mers agale, batranul cobora scarile, iesea in curte,
se oprea in mijlocul ei, citea cu voce tare ora exacta de pe ceasul din turn si, daca era in timpul lectiilor, facea iute o socoteala, tot cu voce tare, cam cat mai ramane pana la
recreatie. Si chiar daca mai ramaneau patruzeci de minute pana cand trebuia sa sune clopotelul, mos Timofte nu mai cerceta nici Gingalaul, nici Tingalaul. Putea sa fie impovarat
de treburi, putea sa fie asaltat de griji, la secunda exacta, clopotelul suna, in mana lui, sfarsitul orei.

N-am spune insa adevarul intreg, asa cum ne-am propus, daca n-am adauga ca erau totusi cateva zile pe an in care mos Timofte nu mai respecta ora exacta. (O sa ne ierte
batranul aceasta indiscretie, mai ales ca ea rotunjeste adevarul; si pana acum n-am intalnit un al doilea om care sa fie in relatii atat de cinstite si de fidele cu adevarul ca mos
Timofte.) Prin urmare, erau cateva zile pe an in care paznicul scolii se afla in conflict cu ora exacta. Erau zilele de dinaintea vacantei, ultimele zile de scoala. In acele zile, de cate ori
dadea semnalul de recreatie, mos Timofte gresea cu regularitate. Suna clopotelul cu cateva minute inainte de ora obisnuita. Vreo cinci-sase directori foarte meticulosi i-au facut, la
vremea lor, observatii pentru aceasta neregula ciudata, dar mos Timofte s-a multumit sa ridice din umeri si sa spuna, cu o voce foarte calma si nepasatoare, ca in acele zile
Gingalaul si Tingalaul nu se inteleg si pace:"Gingalaul se grabeste si Tingalaul e cuprins de lenevie, ma straduiesc si eu sa-i impac dupa priceperea mea sarmana. Daca gasiti
dumneavoastra alt chip de a-i impaca..." Aici, mos Timofte isi ispravea vorba. Directorii il priveau nedumeriti, incercau sa-si inchipuie cam cine poate fi"Gingalaul" si cine poate fi
"Tingalaul", si, mergand din presupunere in presupunere, ajungeau la cu totul alte idei, uitandu-l, pana una-alta, pe mos Timofte si meteahna lui. Asa se facea, ca de cate ori era
numit un nou director, in cladirea cea mare, cu etaj, de pe colina din nordul orasului, se discutau doua lucruri de seama. In adunarea generala a scolii se vorbea mai ales despre
vechimea liceului care strabatuse viteaz un veac intreg si inainta la fel de viteaz prin altul, atingandu-i sfertul, iar in cancelarie, intre profesori si noul director, se vorbea despre
obiceiul neschimbat al lui mos Timofte de a darui elevilor, in ultimele zile de scoala, cateva minute in plus in fiecare recreatie. Profesorii isi inclinau capul ca in fata unui decret vechi si
inviolabil, dar de fapt se gandeau, sau chiar isi aminteau agitatia si nerabdarea elevilor in acele zile... si il lasau pe mos Timofte in obiceiurile lui de demult.

Altminteri, mos Timofte era omul cel mai corect si mai cinstit care se pomenise pe acele meleaguri. In cei cincizeci de ani de cand deretica prin scoala nu lipsise si nu
intarziase niciodata de la slujba lui. De aceea pramatiile si chiulangii nu-l aveau deloc la inima. Pe cei care fugeau de la ore ii dibuia in orice ascunzis, oricat de iscusit ar fi fost ales,
ceea ce nu era deloc usor pentru ca atat curtea, cat mai ales gradina scolii, nesfarsita, ca orice spatiu al amintirilor din copilarie, si plina de pomi, de copaci uriasi cu scorburi


Coperti cartonate cu supracoperta
Anul aparitiei: 2010
Nr.pagini: 367

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review