Cer, campie, zare, drum, toate erau alb-cenusii, zi si noapte. Si zapada care cadea, cadea. Parea ca o fiinta enorma, cat haul, destramata in miriade de albioare albe, de puf, a cuprins intreg vazduhul, coplesind sub pufoasa-i greutate, vietati si lucruri. Oamenii ieseau la rastimpuri din case, se priveau cu ochi mirati si se intrebau: „Tot mai ninge?!”. {i, pe urma, intrau din nou in casele inghetate. Viata clipea greu in toata fiinta satului. Cand se lasa noaptea, un oftat mare, cald si greu se ridica deasupra satului, ca un fum, ca un blestem. Huiau ne-marginirile de vantoasele care izbeau vrajmas in tini-cheaua inghetata a aerului. Parea ca geamuri mari, pana-n inaltul cerului, se sparg in tandari, lovite de grei pumni nevazuti. O chiuiala ascutita si aspra se deslusea cand si cand din tumult, de parca ar fi fost tipatul Diavolului, injunghiat de fierul rosu al Arhanghelului. Si zapada care cadea, cadea.

In a patruzecea noapte, pe cand oamenii de sub za-pada abia mai respirau, un glas mare, clar si ademenitor se auzi deasupra satului:

– Veniti cu totii in Campia Fetei moarte! Acolo veti gasi fericirea! Veniti, veniti!

Alexandru Lascarov-Moldovanu

OPINIA CITITORILOR