„Egiptenii sunt cei mai credinciosi dintre toti oamenii” – spunea Herodot. Dintre toate popoarele antice, egiptenii au dovedit cea mai constanta preocupare fata de problema mortii si a enigmelor ei, fapt ce si-a pus amprenta pe intreaga lor viata sociala si spirituala, conferindu-i o unicitate stranie si inimitabila. In perspectiva gandirii lor, cu ajutorul unor procedee magice, bazate, in principal, pe o adevarata stiinta a secretelor logosului, moartea putea fi controlata si subordonata. Stradaniile de descifrare a misterului mortii s-au concretizat in reteaua de centre de cult, adevarate scoli initiatice, ce impanzeau intreg cuprinsul Egiptului. Scopul acestor eforturi, uneori extrem de costisitoare, era depasirea pragului, impus de conditia umana, dintre viata si moarte, pentru a supravietui intr-o alta dimensiune, intr-un Egipt ideal, sustinut de atotputernicia zeilor, „triumfand” asupra mortii prin fortarea barierelor ce se interpun intre existenta efemera, pamanteana, si viata eterna din Tara Vesnicia. O caracteristica a acestor texte consta in faptul ca ele suscita comentarii dintre cele mai contradictorii. Unii le-au considerat rod al unei alienari la scara nationala, altii le-au acordat valente ale unei metafizici savante; unii le apreciaza ca fiind produse ale unor minti primitive, altii sunt fascinati de universul fantastic pe care il intrezaresc dincolo de aparentele derutante si inselatoare.

Pe langa ritualurile de pregatire a trupului celui decedat in vederea efectuarii calatoriei postume a sufletului ce se desparte de trup, se puneau in mormant texte continand formule magice, „cuvinte de putere”, rugaciuni, un „ghid” care sa-l indrume spre a ajunge la tinta suprema, respectiv, de a se odihni la „sanul lui R?”, „in preajma lui Osiris”. Totalitatea acestor texte, scrise, de obicei, pe papirusuri asezate in cutele bandajelor mumiei, alaturi de aceasta, sau inscriptionate chiar pe una dintre fasiile de panza ce infasau mortul, alcatuiesc ceea ce a fost numit Cartea egipteana a mortilor. A fost publicata, pentru prima oara, in anul 1842, de catre Karl Richard Lepsius, iar titlul (in germana, Todtenbuch), desi considerat impropriu, a fost adoptat de egiptologia oficiala.

O caracteristica a acestor texte consta in faptul ca ele suscita comentarii dintre cele mai contradictorii. Unii le-au considerat rod al unei alienari la scara nationala, altii le-au acordat valente ale unei metafizici savante; unii le apreciaza ca fiind produse ale unor minti primitive, altii sunt fascinati de universul fantastic pe care il intrezaresc dincolo de aparentele derutante si inselatoare. Oricine poate fi uimit de credinta egipteanului in divinitatile despre care spune ca le-a inventat el insusi si care, astfel, isi datoreaza existenta celui ce le-a creat. Mai mult decat atat, daca e suparat, nu se sfieste sa le ameninte. Cu toate acestea, nu-i putem acuza pe egipteni de lipsa de inteligenta, de vreme ce au reusit sa conceptualizeze notiuni extrem de abstracte, cum ar fi „substanta” (gr. ousia), sufletul akh ce ii preexista sufletului ce se intrupeaza, „muzica sferelor” si altele.

Maria Genescu

OPINIA CITITORILOR