Grazia Maria Cosima Damiana Deledda

(n. 27 septembrie 1871, Nuoro, Sardinia, Italia – d. 15 august 1936, Roma, Italia, reinhumata, in 1959, in Biserica-Muzeu La Chiesa della Madonna della Solitudine din Nuoro).

Laureata a Premiului Nobel pentru Literatura in 1926 „pentru scrierile sale de inspiratie idealista in care zugraveste, cu claritate plastica, viata de pe insula sa natala [Sardinia], si pentru profunzimea si simpatia cu care se apropie de problemele existentei omenesti.”
 

„Concezione nu studiase, nu citea decat cartea ei de rugaciuni, dar era inteligenta, si singuratatea si atavismul dezvoltasera in ea, zi de zi, tot mai mult, ca si in pastorii din munti, un concept filosofic primordial, de bun-simt, despre viata, aproape stoic. Intelegea foarte bine ca boala era, in raport cu iubirea, ca un fel de legatura, un legamant, o piedica asemenea multor altora, si ca trebuia sa lupte cu simturile, cu visurile, tocmai cu instinctele desteptate chiar de acea opreliste, dar incerca bucuria, gustul durerii, la fel ca multa lume rafinata.” (GRAZIA MARIA COSIMA DAMIANA DELEDDA)
 

In Biserica Singuratatii, protagonista este boala, in dublul ei aspect: cel fizic si cel sufletesc; conjugate, acestea conduc la continue framantari, amanari, neparticipari. Lipsa de perspectiva reduce protagonista la rolul de vestala, de intretinere a focului sacru al trecutului maret, al fidelitatii fata de acesta, subminat de neputinta societatii moderne de a-l intelege. (?TEFAN DAMIAN)

Ultimul si cel mai pregnant autobiografic roman al Graziei Deledda, Biserica singuratatii, spune povestea Mariei Concezione, o frumoasa cusatoreasa dintr-un Nuoro indepartat al unei Sardinii arhaice, care traieste drama unui diagnostic cumplit: cancer de san, o boala fatala care ii schimba atat propria viata, cat si destinele celor din jurul sau. Un roman pus pe hartie acum aproape o suta de ani, demonstrand insa o sensibila acuitate vizionara, in care Cancerul si Singuratatea capata carnatia unor personaje cat se poate de reale. O poveste despre suferinta, iubire si reprimarea sexualitatii, despre boala perceputa ca raspuns divin la pacatele genealogice ori la propriile greseli, despre vinovatie, depresie, frica de moarte si resemnare, despre curaj, credinta si incredere in sine, despre onoare, calomnie, prejudecati, misoginism si conditia femeii intr-o societate patriarhala. (ALINA HUCAI)

„Primavara este fatala pentru femei. Ca si pamantul, si ele au nevoie, in acest anotimp, sa infloreasca, sa se bucure, sa incolteasca. Iubirea este cel mai bun polen pentru ele. Totul merge struna cand este iubire: altceva nu mai conteaza in viata, fiindca viata insasi este esenta si sfarsitul iubirii. Daca tu, draga mea prietena, te-ai fi maritat acum zece ani, azi ai avea in jurul tau trei sau patru copii, sa stea in tovarasia florilor, pasarilor si, mai ales, a inimii tale. Dar poate ca te-ai uitat la alte lucruri vane din viata si acum te distrugi, te consumi incet, esti ca o migdala care se usuca in coaja ei inainte de-a ajunge sa se coaca.” (GRAZIA DELEDDA)

 

Cuvinte introductive

Autoarea romanului Biserica singuratatii (La chiesa della solitudine) s-a nascut la Nuoro (Sardinia), in anul 1871. Odata terminate clasele elementare la scoala din sat (mai degraba un targ), nu si-a mai continuat studiile in mod organizat, pregatindu-se, in schimb, ca autodidact; lecturi nesistematice, dar cu un profund atasament fata de valorile romantismului si, apoi, ale decadentismului national si european, cu accent pe descoperirea si valorificarea folclorului si a universului contadin, in toate articulatiile sale, au contribuit la pregatirea si formarea gustului primei etape a vietii (sale) de intelectual. Se inscria, astfel, intr-o directie sustinuta de nume celebre (Angelo De Gubernatis e unul dintre acestea) care nutreau un interes tot mai viu pentru istoria, cultura, obiceiurile, folclorul noilor provincii ale Italiei din primii ani de dupa realizarea unitatii nationale din 1861, desteptand si interesul tinerei Deledda pentru cele caracteristice insulei sale. Astfel a inceput, inca de tanara, sa colaboreze la diferite ziare si reviste locale cu studii, lucrari de etnografie si folclor, inspirate din viata arhaica a pastorilor si banditilor, a femeilor singure, a celor obligate sa traiasca retrase in casele si bucatariile intunecoase, a servitorilor ale caror povesti reale si inventate puteau starni interesul grupurilor de intelectuali din insula si a unor cititori ale caror legaturi cu cultura europeana nu erau prea stranse. Debuteaza intr-un ziar local, in 1886, cu o nuvela; va publica apoi mai ales proza (are si incercari poetice), cateva romane (Stella d’Oriente, Nell’azzurro, Amore regale, Fior di Sardegna, La regina delle tenebre, La via del male) in care se resimt influentele lecturilor din Dumas, Byron, Hugo, Balzac, Scott, Invernizio si altii. Sunt opere care raspund gustului epocii si o impun, cu precadere, atentiei locale.

Un adevarat salt calitativ constient se va produce dupa aceste prime modeste reusite, cand, mutata la Roma, in 1900, va aborda din alte unghiuri nostalgiile aduse pe Continent, in romane de anvergura, sub influenta literaturii naturaliste franceze (Flaubert, Zola), italiene (Luigi Capuana, Giovanni Verga), a celei spiritualiste (Fogazzaro) si a marii literaturi ruse (Tolstoi, Dostoievski): Elias Portolu, Cenere, L’edera, Canne al vento, Marianna Sirca, L’incendio nell’uliveto, La madre (multe traduse si in romaneste). Sunt opere ce vor atrage atentia redactorilor unor jurnale, reviste, editori, a unor confrati mai mult sau mai putin invidiosi pe succesul de public al acestei autoare ce traieste o viata retrasa (in comparatie cu D’Annunzio, de exemplu), dar cu o efervescenta si o vigoare creativa deosebita.

Literatura deleddiana e greu de incadrat intr-un curent anume si, mai ales, in epoca. Atentia acordata trecutului, spatiului restrans al insulei (cu accente amintind de curentul macchiaiuolic florentin si nu numai), al familiei, si individului in raporturile lui cotidiene cu ceilalti, lupta intre bine si rau, necesitatea renuntarii ca ispasire a unui pacat propriu sau stramosesc s.a. ii confera un caracter aparte. Toate aceste tematici, prezente migrante dintr-un roman intr-altul, ilustreaza faptul ca autoarea a dorit si a reusit sa impuna atentiei realitati teritoriale si entitati spirituale aparte, pe care, intr-un fel, si le-a insusit si carora le-a dat stralucire in cadrul tot mai larg si variat al literaturii nationale din primele decenii ale secolului XX. Desigur, este o perioada in care, la nivel social si uman, contradictiile dintre generatii se manifestau deja intr-o agora la care luau parte nu doar scriitorii si organele de presa, ci si un public bipolarizat ori chiar factori politici importanti. Deledda, insa, va continua cu obstinatie sa sape in interiorul sufletului personajelor sale, multe dintre ele transgresori ai legii, ai cutumelor, ai raporturilor multiseculare, cu mentalitati vechi; le reflecta intr-o continua agitatie interioara determinata de raportul dintre bine si rau, dintre individ si divinitate, dintre saracie si bogatie; si o face cu modestia unui lucrator care stie ca undeva, dincolo de aparenta, exista in orice individ o puritate care asteapta sa fie relevata. ?i tocmai aceasta puritate va conduce la implinirea destinului ca in tragediile antice. Supunerea, acceptarea impozitiilor „superioare”, boala, reinvierea mitica a unui trecut real si imaginar, asteptarea unui semn superior sunt doar cateva dintre elementele usor de regasit in numeroase pagini ale autoarei, proiectate pe fundalul insulei sale misterioase, retranscrisa nostalgic.

In romanele de batranete, Annalena Bilsini, Il paese del vento, ca si in prezenta Biserica singuratatii, cititorul descopera o societate deja pe cale de a deveni burgheza, chiar daca elementele arhaice, universul familial conservator, raporturile dintre batrani si tineri, viata spirituala religioasa mai pastreaza trasaturi ale perioadei anterioare: acestea sunt, oricum, pe cale sa se transforme cu o violenta ce incepe sa se infiltreze in constiinta individuala a indivizilor. Sunt romane ale insingurarii, ale constiintei disturbate de trecutul glorios/inglorios al membrilor familiei si, prin extensie, a populatiei sarde, in general. In Biserica singuratatii, protagonista este boala, in dublul ei aspect: cel fizic si cel sufletesc; conjugate, acestea conduc la continue framantari, amanari, neparticipari. Lipsa de perspectiva reduce protagonista la rolul de vestala, de intretinere a focului sacru al trecutului maret, al fidelitatii fata de acesta, subminat de neputinta societatii moderne de a-l intelege.

Aceste romane ale ultimei perioade de creatie continua sa o mentina in atentia unor cititori fideli, dupa ce, in 1926, opera sa a fost incununata, drept recunoastere a valorilor plurime exprimate, cu Premiul Nobel pentru Literatura.

Autoarea se stinge din viata, aproape in anonimat, in 15 august 1936, la Roma. In 1959, corpul sau a fost reinhumat in Biserica singuratatii din Nuoro. (?TEFAN DAMIAN)