Când Freud le-a cerut pacienţilor săi să asocieze liber, el a făcut ceva simplu şi totodată revoluţionar: a solicitat din partea lor gândirea cu voce tare. Prin această manevră extraordinară, Freud a transformat monologul lăuntric în dialog terapeutic. Dar procedând astfel, a deschis calea unui discurs nou, care urmărea direcţii de gândire ce păreau a nu avea nimic în comun cu simptomele pacientului. Şi psihanalistului i se cerea, de asemenea, să-şi lase gândurile să rătăcească în voia lor, pentru a "surprinde direcţia în care se îndreaptă inconştientul pacientului". Această comunicare meditativă între doi participanţi "visători" s-a constituit într-o metodă psihanalitică întru totul nouă. Ce mod straniu de a descoperi acele adevăruri care dau naştere conflictului psihic! Şi totuşi, "perechea freudiană" este, probabil, cea mai sofisticată formă de gândire inconştientă de care dispunem; aşa cum arată Christopher Bollas, ea are implicaţii mult mai vaste decât ne-am închipuit vreodată. Christopher Bollas este un eminent psihanalist şi autor, recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi teoreticieni din domeniu. Printre cărţile sale se numără: Forces ofDestiny (1989), Being a Character (1992), Cracking Up (1995), The Mystery of Things (1999) şi Hysteria (2000).