Subiectul ales spre a fi tratat, dedicat contribuţiei factorului bisericesc la realizarea Marii Uniri, se justifică cu prisosinţă pentru ceea ce a reprezentat unirea din 1918 pentru istoria noastră ca naţiune şi pentru viitorul nostru ca stat naţional. Am dorit ca prin demersul meu anumite aspecte ale acestui subiect să fie analizate, clarificate şi prezentate într-o formă care să întregească cunoaşterea rolului jucat de Biserica Română - Ortodoxă şi Greco-Catolică – la marele act naţional din 1 Decembrie 1918.

În întreaga noastră istorie Biserica românească şi-a adus obolul la propăşirea poporului român prin cuvânt şi faptă la propăşirea poporului român. Sub pelerina Bisericii cultura şi spiritualitatea românească a putut creşte, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioţii români şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvântarea ei soldaţii români şi toţi luptătorii pentru unitate au reuşit să ducă la îndeplinire idealurile lor.

Nicolae Iorga aprecia că „istoria este un tribunal suprem în care se judecă faptele popoarelor, ale naţiunilor şi a întregii omeniri”. În îndelungata luptă a românilor pentru independenţă şi unitate, niciodată o idee, un ideal nu a polarizat cu atâta forţă vo­inţa unei întregi naţiuni, ca în anii grei ai primului război mon­dial. Cauza unităţii a generat acte de eroism şi de bravură săvârşite de armata română în luptele de peste Carpaţi, în bătăliile pentru apărarea trecătorilor şi a teritoriului Munteniei, în marile confruntări de la Mărăşti, Mărăseşti şi Oituz din vara anului 1917. Idealul naţional a fost prezent şi a condus acţiunile politice şi diplomatice, faptele de arme, creaţia artistică şi literară a acelei epoci. Activitatea politică şi propagandistică, desfăşurată peste hotare, îndeosebi în Franţa, Italia, S.U.A., Anglia etc., a fost şi ea remarcabilă în acei ani.

Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional unitar. Naţiunea română şi-a realizat multisecularul ei vis în împrejurări internaţionale prielnice, dar pentru al căror curs favorabil au sângerat din belşug fiii săi. Documentele din vremea aceea arată atmosfera încărcată de patriotism în care poporul român şi-a realizat unitatea naţională. Hotărârile de unire din 1918 au fost luate în cadrul unor organisme larg reprezentative, constituite pe baze general-democratice. Aceasta a dat acestor hotărâri un caracter cvasi-plebiscitar.

Înfăptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul român, în întregimea sa. Vasile Goldiş, unul dintre militanţii pentru unificarea statală deplină, afirma: „România Mare nu este creaţia partidelor politice sau a armatei, ci a evoluţiei istorice, ce nu poate fi oprită de nici o forţă umană”. Iar Nicolae Iorga, cu inegalabila sa forţă de pătrundere, a apreciat că cele două mari etape, în care poporul român şi-a realizat şi şi-a desăvârşit unitatea - 1859 şi 1918 - au marcat „consacrarea în domeniul realităţii a unei stări de conştiinţă care a existat întotdeauna, de la originea însăşi a neamului nostru”.

În primul capitol al lucrării („Biserica Ortodoxă şi românitatea. Consideraţii generale”) am căutat să evidenţiez diverse opinii privind raportul dintre Biserica Ortodoxă şi poporul român. Am arătat că Biserica Ortodoxă din România este o Biserică indigenă, cu genea­logia şi caracterul ei consacrat de o tradiţie specifică. La noi, între Biserică şi stat, după modelul bizantin, a existat şi există o simfonie perturbată numai de evenimente absolut incidentale. Mai mult decât la celelalte popoare, la noi, la români, legătura simbiotică dintre Ortodoxie şi naţiune nu numai că nu poate fi negată, dar îşi găseşte originea şi susţinerea în însăşi etnogeneza noastră. Tocmai de aceea legătura dintre cele două elemente este mult mai puternică şi nu poate fi desfăcută. Ori de câte ori în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, ori când s-au împlinit anumite idealuri scumpe tuturor românilor, atunci şi în viaţa Bisericii strămoşeşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii spirituale şi împliniri bisericeşti.

Capitolul al II-lea al lucrării („Contribuţia Bisericii din provinciile istorice româneşti aflate sub stăpânire străină la promovarea ideii naţionale, până la 1914”) prezintă lupta Bisericilor româneşti din Transilvania (Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică), din Basarabia (Biserica Ortodoxă) şi din Bucovina (Biserica Ortodoxă). În Transilvania, deşi alcătuiau majoritatea zdrobitoare a populaţiei, românii erau consideraţi „tole­raţi” pe pământul strămoşilor. În lupta pentru drepturile românilor, Biserica Ortodoxă şi, după unirea unei părţi a credincioşilor români cu Roma, şi Biserica Greco-Catolică s-au afirmat ca luptătoare pentru drepturile credincioşilor români. În lucrare sunt prezentate contribuţiile unor oameni ai Bisericii, ortodocşi (Andrei Şaguna, Dimitrie Comşa, Daniil Popovici-Barcianu, Miron Romanul, Ioan Meţianul, Miron Cristea, etc.) sau greco-catolici (Inochentie Micu Klein, Grigore Maior, Iuliu Hossu, Ioan Bob, Ioan Para, Dimitrie Radu, Vasile Hossu, Victor Mihali, etc.) la apărarea drepturilor românilor şi la promovarea ideii naţionale prin Biserică şi şcoală.

În capitolul al III-lea, intitulat „Biserica în slujba ideii naţionale în anii primului război mondial (1914-1918)”, este prezentată contribuţia Bisericii şi a slujitorilor ei din Vechiul Regat pe câmpul de luptă şi în serviciul sanitar al armatei române, suferinţele îndurate de preoţi şi slujitori ai Bisericii pe teritoriul vremelnic ocupat (ucişi, deportaţi, arestaţi, închişi, maltrataţi, refugiaţi, etc.), jaful militarilor puterilor ocupante asupra bunurilor şi odoarelor bisericeşti, ajutorul acordat populaţiei de serviciul religios al armatei, etc. Totodată este prezentată situaţia Bisericii româneşti şi a slujitorilor ei în Transilvania şi Banat, în Basarabia şi Bucovina, suferinţele îndurate, dar şi amplificarea sentimentului naţional în rândul românilor şi organizarea luptei pentru unitate naţională.

Evenimentelor din anul 1918, care au dus la realiza­rea Marii Uniri, le este rezervat capitolul al IV-lea, inti­tulat „Biserica şi Marea Unire din 1918”. Sunt prezentate condiţiile interne din fiecare provincie istorică românească în care s-au luat hotărârile de unire, rolul Bisericii şi al clerului în unire, implicarea lui în evenimentele din martie 1918 din Basarabia, din noiembrie din Bucovina şi din decembrie din Transilvania. De asemenea este analizat cadrul internaţional complex în care s-au luat hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.

Ultimul capitol („Unificarea bisericească – factor de întărire a unităţii politice a statului român”) analizează evenimentele legate de stabilirea unei organizări unitare a Bisericii Ortodoxe în România după Unire, întrucât fiecare provincie istorică unită cu Ţara avea propria ei organizare bisericească. Iniţiativa în această direcţie a aparţinut Bisericilor Ortodoxe din noile teritorii unite cu ţara, Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi Basarabia, sprijinită şi de celelalte Biserici provinciale româneşti. Acest proces, declanşat încă din 1919, a cunoscut desăvârşirea în 1925 prin crearea Patriarhiei Române şi alegerea în scaunul patriarhal a mitropolitului primat Miron Cristea.

Pentru realizarea lucrării am cercetat documente aflate în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod din Bucureşti, Arhiva Mitropoliei greco-catolice de la Blaj, Arhiva Episcopiei ortodoxe române din Arad, Arhiva Mitropoliei Banatului (Episcopia Caransebeşului), Fondul Inspecto­ratului Clerului Militar aflat în Arhivele Militare Române din Piteşti. De asemenea, am folosit numeroase culegeri de documente, din care doresc să semnalez în primul rând cele opt volume apărute până în 1989 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, dedicate evenimentelor de la 1918. De asemenea am cercetat o serie de publicaţii (amintesc dintre acestea „Albina”, „Cultura Creştină”, „Gazeta Transil­vaniei”, „Telegraful Român” şi altele), precum şi lucrări cu caracter general sau special semnate de Alexandru Boldur, Ion Bria, Petre Cazacu, Nicolae Ciachir, V. Curticăpeanu, Ştefan Pascu, Onisifor Ghibu, Vasile Goldiş, Nicolae Iorga, Ioan Lupaş, Nestor Vornicescu, Ion Nistor, Mircea Păcurariu, Zenovie Pâclişanu, T.V. Păcăţian, Antonie Plămădeală, Daniel Prodan, Maria Someşan, Dumitru Stăniloae şi alţii.

De asemenea, pe parcursul acestei teze am folosit lucrările unor teologi şi istorici ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai Bisericii Greco-Catolice, precum: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Pr. Dr. Ioan Lupaş, Ioan Moraru, Pr. Zenovie Pâclişanu, Maria Someşan, etc., lucru ce mi-a permis să am o perspectivă largă asupra implicării Bisericii în societate şi în istoria poporului român. Fără o implicare asiduă a Bisericii în realizarea acestor evenimente, precum şi prin atingerea unor obiective bisericeşti de maximă importanţă, ulterior evenimentelor politice, societatea românească actuală ar fi fost lipsită de întreaga perspectivă a evenimentelor.

În încheiere, doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să reuşesc să finalizez proiectul la care m-am angajat în urmă cu trei ani, şi în primul rând familiei mele.

Mulţumiri, de asemenea, D-l Prof. Univ. Dr. Ion Calafeteanu pentru îndrumările date şi sprijinul pe care l-am găsit întotdeauna la Domnia Sa.

OPINIA CITITORILOR