Alcatuit din poezii si poeme scrise in ultimii cinci ani, volumul Anotimpurile cuvintelor isi prezinta cele cinci parti astfel: 

I. Intotdeauna primavara

II. Cioplite din vara

III. Alunecand prin toamna

IV. Vechi strigate mute

V. Anotimpul timpului

Cuvintele, actorii principali fara de care nicio traire nu s-ar fi putut aduna, isi cauta un timp si un ritm al lor pe tot parcursul acestei calatorii a carei destinatie pare a fi descoperirea vietii poeziei. 

Timpul se raspandeste in fotograme ale trairilor - clipe de viata surprinse in contextul unei prozodii ce aminteste, pe alocuri, de inceputurile poeticii. Clasicele sale anotimpuri sunt transformate, asa cum reflecta si titlurile partilor acestui volum, descoperindu-se disparitia iernii si aparitia unui nou anotimp, cel de-al cincilea, Anotimpul timpului. 

Ritmul nu poate fi despartit de izvorul din care se naste – experienta directa a vietii, de cele mai multe ori privita din contextul naturii. Si, precum orice traire, nu se poate incadra in tipare izbucnind fie in finalul vreunei poezii, fie chiar in mijlocul vreunui poem, cel mai bun exemplu fiind cel mai lung poem din volum, Poem cioplit din vara (netocmit).

Marturisile de la inceputul volumului ne avertizeaza despre caracterul personal al poeziei, dar mai ales despre sonoritatea si calapodul muzical in care s-au turnat cuvintele autoarei Daniela Marin: 

Sunt poezii care se transcriu pe sine.

Sunt poezii care povestesc si poezii care fotografiaza, poezii care filmeaza si poezii care picteaza.

Sunt si poezii care canta, impingand scribul sa-si ascuta auzul. 

Sunt poezii viata pentru ca viata este o poezie. Uneori.

Cu o valoare de aparent motto, paragraful de mai sus nu este decat o introducere pentru urmatoarele patru pagini ale volumului - Scurta scrisoare pentru cititorul grabit - al carei inceput este:

“Cu parcul am impartasit multe. Si cu marea, e adevarat, dar cu ea m-am intalnit mai rar. 

Nu sunt fotograf. Atunci cand mi-am amintit, am si fotografiat - cu telefonul mobil. Trebuie sa-ti amintesti ca timpul se masoara in cadrele experientelor care te cresc. E ca si cum i-as cere unei picaturi de ploaie scufundate in mare sa-si aminteasca de vremea cand era o particica dintr-un nor. Nu cred ca ar avea mai mult decat un sentiment, o senzatie ca, undeva, candva, a fost parte dintr-un intreg, dintr-o alta lume. 

Sa-i ceri unui sunet sa-si aminteasca de toate trairile, de cate ori a vibrat in spatiul manifestarilor? Cum ai putea? Sunetul pare ca se pierde in spatiu. In realitate, devine una cu el. Devine insusi spatiul. 

M-au urmarit sunetele in poemele acestea. S-au aranjat in acorduri de rime de care nu am avut cum fugi. Am ales sa nu mai scriu pana cand nu voi fi scapat de rime. Nu a fost cea mai potrivita alegere. Nu am scapat nici azi. Nu te lasa vrajit de dansul sunetelor. Ar putea fi doar o hora a ielelor.”

Cele 52 de poeme sunt insotite de fotografiile autoarei. 

“Culorile pe care le vedem sunt atat de personale. De aceea am ales sa transform imaginile fotografiate intr-o impersonala imbinare de alb si negru. (Este ceva impersonal in experienta trairii, in viata omului? Ma indoiesc.) 

In plus, am reusit sa pierd multe din fotografiile din memoria telefonului. Am si scris o poezioara pe care, insa, nu am inclus-o in acest volum. Daca ma gandesc inca o secunda, as putea sa ti-o daruiesc aici, in aceasta scrisoare. 

Pieritoarele imagini

Intr-un aproape colt in care Edison nu se-ntindea,

nici raza nu avea tangenta cu nemultumirea mea,

intr-un aproape intuneric smintit de-atatia pixeli tipatori

zvarliti de monitorul mare si-ntronat ca imparat

orbita poate chiar de prea multa lucrare,

atins-am alt ecran, unul mai mic si vorbitor, de-atatea ori mangaietor

de alte multe ori tulburator. Si uite cum neantul imi cuprinse mult peste-o mie de fragmente colorate

tablouri si portrete ale vietii insirate 

in clipe inramate 

in mega-spatii-nghesuite trairi far’de cuvinte

dovezi palpabile dar, 

iata, 

pieritoare. 

Memoria ramase nuda.

Ba chiar si vida precum spatiul in care se retrage timpul netrait.

Indiferenta la multimea de atingeri cu care incercam s-o regasesc,

memoria ramase goala in asteptarea timpului prezent.

OPINIA CITITORILOR