Am invatat, de-a lungul anilor, ca exercitiile de libertate sunt la fel de necesare precum exercitiile de gimnastica.

In calatoriile sale, Micul Print descopera ca, pentru regi, lumea este foarte simplificata. Toti oamenii sunt niste supusi. Oricum, nu stii niciodata unde sa-i cauti.„Ii plimba vantul. N-au radacini, asta ii deranjeaza mult”.

In drumurile mele imaginare, ma intalnesc adesea cu Montesquieu si cu Machiavelli. Am continuat sa-i dau dreptate lui Montesquieu, desi stiu ca Machiavelli reuseste mai bine in viata.

Dupa 22 de ani de politica, am realizat ca, treptat, mi-am ingradit singur libertatea.

Am incercat sa ascund fata de familia mea si fata de voi suferintele, umilintele, tradarile acestor ani.

Cineva, cu un destin politic apropiat de al meu– fostul prim– ministru francez, Alain Juppé– se intreba, asa cum ma intreb si eu:„Am decazut oare intr-atat incat curajul de a-ti asuma libertatea si propriile acte sa fie considerate un semn de insuportabila aroganta si de insensibilitate?”.

Am sentimentul ca descopar, tot mai des, simptomele, unei noi maladii contemporane– pierderea libertatii. Devenim prizonieri ai bancilor– prin creditele pe care le luam; ceea ce spunem se inregistreaza si se stocheaza pentru diverse eventualitati; locurile in care ne deplasam sunt identificate prin GPS; cardurile bancare arata cat si pe ce cheltuim; datele biometrice si cipurile din documente se transforma in tinte pe un esichier mondial.

Descopar cu neplacere ca Romania a inceput sa fie un fel de„ cuib de cuci”, in care pacientii se bat intre ei, izolandu-se de lumea din afara.

Exista oare solutii de„evadare”?

Eu cred ca da. De aceea, asa cum facem exercitii de gimnastica, trebuie sa facem si exercitii de libertate.

Este ceea ce eu propun de ani de zile, prin aceste editoriale.

Nu astept miracole. Politica inspira, in continuare, repulsie si fascinatie. Ea poate fi si un auto-vaccin la ceea ce ni se intampla.

M-am regasit in ceea ce a scris Michel Foucault, aratand ca, de fapt, traim intr-o„inchisoare deschisa”, pentru ca scopul inchisorii nu este de a reforma, ci de a controla.

„Banalitatea raului”, descoperita de Hannah Arendt, ne cuprinde tot mai mult, in conditiile in care– cum spunea Elie Wiesel–„indiferenta este mai rea decat revolta sau ura”.

De aceea, dragi prieteni– alaturi de Noam Chomsky– indraznesc sa formulez un indemn“Ocupati viitorul”!

Adrian Nastase

Puteti citi mai jos prezentarea facuta valumului de Bogdan Teodorescu.

As putea incepe aceasta scurta prezentare vorbind despre calitatea textului scris din aceasta carte, despre informatia din el, despre corectitudinea observatiilor facute. As putea vorbi apoi despre ironia, deja faimoasa, a autorului, despre trimiterile culturale sau despre citatele bine alese. As putea vorbi despre viziunea sa geopolitica, despre intelegerea fenomenelor globale, despre deplina cunoastere a mecanismelor guvernamentale sau administrative care transpare din randurile prezentului volum.

As putea vorbi despre autor, despre performantele sale ca prim ministru, ca ministru, ca om politic, ca reprezentant al Romaniei, ca om de cultura, ca pasionat colectionar de arta. As putea vorbi, desi nu este cazul, despre simpatia sa pentru clubul dinamo bucuresti sau despre faptul ca il amuza lectura romanelor lui Gerard de Villiers.

Apoi desigur as putea povesti o anecdota sau doua despre vizita pe care am facut-o impreuna la o brocanta pariziana si despre cum a recunoscut niste desene ale lui ianchelevici numai dupa semnatura care se itea dupa alte desene puse deasupra lor sau despre trei piese de portelan belgian din secolul al 19-lea pe care le-a negociat pentru mine in aceeasi brocanta si pe care le-am achizitionat la un pret extrem de bun.

Toate acestea si multe altele as putea spune in conditii normale. Dar in conditii normale, alaturi de noi, in fata dvs s-ar afla autorul, la finalul acestui mic moment ar spune cateva cuvinte si apoi ar semna autografe. Apoi s-ar intretine cu invitatii, ar schimba ironii, amabilitati sau vorbe banale cu unii si cu altii si am pleca acasa cu totii intr-o linistita dupa amiaza de toamna bucuresteana. Or tocmai realitatea ca nimic din toate aceste lucruri normale, banale si simple nu se pot intampla, ma face sa vorbesc despre altceva decat despre aceasta carte.

Dar fiindca ne aflam intr-un lacas al cartii, intr-un spatiu al culturii si al celebrarii omului care scrie, ma voi referi la un aspect anume din prezentul nostru. Dupa finalul farsei judiciare care a dus la incarcerarea sa, Adrian Nastase a reinceput sa scrie. Un alt capitol din literatura concentrationara care incepe cu Boetius, trece pe la Cervantes, Walter Raleigh, Martin Luther pentru a ajunge la Dostoievski sau la mai recentii Varlaam Shalamov sau Malcolm X. Uimitoare pentru mine a fost reactia unor oameni care-si petrec timpul scriind si care au cerut literalmente ca lui Adrian Nastase sa i se interzica sa scrie. Sa i se ia pixul din mana si hartia din fata. In numele democratiei, al justitiei si eventual chiar in numele drepturilor omului. In cartea de care vorbim acum, Adrian Nastase se intreba„in definitiv cat de mult poti limita libertatea in numele luptei pentru libertate?” Pare-se ca oricat. Din ce motiv? Frica, jena, complex de inferioritate, ura, prostie. Cazul politic Nastase, cel jucat de structurile puterii adunate in jurul lui Traian Basescu, este unul documentat in literatura de specialitate si se refera la eliminarea unui adversar politic prin apelul la aparatul de justitie. Dar acest caz mult mai marunt, al unor cetateni care cer interzicerea dreptului unui om de a scrie, este dupa mine semnificativ pentru criza in care a ajuns societatea romaneasca.

Dar Adrian Nastase scrie in continuare. Si cu cat acesti cetateni sunt mai indignati pe scrisul sau cu atat fiecare pagina aparuta in Jurnalul National, fiecare postare pe blog si fiecare gand asternut pe hartie devin mai valoroase si mai utile pentru viitorul nostru. Fiindca, nu este important daca este sau nu de acord cu textul scris, dar fiecare om care tine la propria sa libertate si la conditia sa in aceasta tara, va intelege ca demersul lui Adrian Nastase de a gandi, de a scrie, de a se exprima, de a critica, de a rezista este unul salutar si vindecator. Ura, bigotismul, intoleranta, stupizenia se infrang prin curaj, inteligenta si exemplu personal. Or aici, mai mult decat sa discut despre valoarea unei carti, am ales sa salut valoarea unui gest. Cand o putere intreaga vrea sa te puna in genunchi si tu reusesti sa stai in picioare inseamna ca ti-ai inteles menirea si ti-ai asumat costurile acesteia. Dar mai ales inseamna ca ai demonstrat si altora ca se poate. Ca se poate lupta, ca se poate rezista, ca se poate castiga.

„Pentru Corpul Social remediul fricii este mersul impreuna, marsaluitul in strada ca forma solidara de atitudine” scria Adrian Nastase citandu-l pe Gus Bofa. Adunarea de aici, din jurul cartii lui Adrian Nastase, in absenta lui Adrian Nastase, este replica noastra la dorinta lor de a ne domina prin frica.


Anul aparitiei: 2013
Format: 13x20 cm
Nr. pagini: 239