Consider ca literatura din ultimele decenii, poate mai mult decat oricand, sta sub semnul subiectivitatii. Autorul, ca instanta creativa suprema a unui text, cauta legatura cu exteriorul printr-un act reflexiv, de intoarcere la sine. Accentul este pus pe comunicare si pe stabilirea liniei de demarcatie dintre Sine si Alteritate.

         La nivel literar, definirea sinelui pare sa-si fi gasit doua cai complet diferite de manifestare. Vorbim, pe de o parte, de literatura fantastica, cea care propune intoarcerea in mit pentru regasirea acelei matrici care permite perpetuarea noastra ca instante creatoare. De partea cealalta se situeaza literatura de tip subiectiv, care, sub masca jurnalului, propune un alt act creativ, cunoscut sub numele de autofictiune.

        Lucrarea lui Leonida Baranetchi se poate incadra in ultima dintre categoriile amintite si acest lucru datorita unor artificii literare la care recurge autorul lucrarii. Pe de o parte, in cartea de fata functioneaza„pactul identitatii”, dar nu sub forma unei sugestii, pe baza unor indicii care sa ne permita deducerea suprapunerii imaginii naratorului si a celei a autorului, ci in mod nemediat, prin numirea personajului principal. Astfel, pentru prietenii din adolescenta, el este Leon, sau Leonas, in timp ce comandantul regimentului, la Ineu, il striga„soldat Baranetchi”. Aceste lucruri permit ca identitatea dintre cele doua existente, cea auctoriala si cea narativa, sa depaseasca granita veridicului si sa paseasca in zona veritabilului, lucru sustinut la nivel literar de utilizarea naratiunii la persoana I.

         Suita de scurte povestiri din care este alcatuita cartea de fata urmareste structura unui bildungsroman. Pe parcursul a doua  capitole, ce urmeaza doua perioade cronologice distincte, anii de liceu si perioada stagiului militar, Leonida Baranetchi, naratorul si personajul acestor povestiri, este urmarit in evolutie, fara ca acest lucru sa faca din el un personaj rotund. Mai mult decat atat, predominanta unei singure trasaturi, ghidusia lui, capacitatea de a cauta mereu necazul, il asaza, mai degraba in randul tipologiilor.„Adolescenta cu peripetii” a lui Leonida Baranetchi este, mai mult, perioada binecuvantata a manifestarii naivitatii oricarui om.

          Intamplarile prin care trece tanarul Baranetchi nu apartin senzationalului. Admiterea la„Scoala de Arte si Meserii” are drept punct de plecare un calcul pragmatic, iar incadrarea lui la clasa de„doctorasi” (croitorii in halate albe) este datorata aspectului sau astenic. Supusenia lui este specifica unui novice, intrucat accepta fara sa cracneasca alegerea pe care o face comisia de admitere, desi dorinta lui era aceea de a se face mecanic. Ceea ce se intampla dupa momentul admiterii face parte din banalul existential: un profesor de desen tehnic, vestit in scoala pentru caracterul lui intransigent, ii inspaimanta pe copii din a doua ora de curs, fiind caracterizat prin intermediul ticului verbal al celebrului domn Vucea,„magarilor”. La fel, intamplarile cu explozia unei sobe care arunca in elevii infrigurati rumegus aprins, confectionarea unor instrumente de joaca din lemnele pe care ar fi trebuit sa le incarce in camionul de la scoala, convingerea fratilor Olaru sa porneasca in cautarea unei comori ascunse de turci, sau cherchelirea chiriasului Ungureanu, cel lecuit de profesorul de desen de a mai aduce tuica de acasa fac parte dintr-un firesc al anilor adolescentei universale, pe care autorul si-a propus sa o evoce intr-o maniera poznasa.

           Ce e de observat e faptul ca, in ciuda aparentei de subiectivitate data de utilizarea naratiunii la persoana I, evocarea lui Baranetchi este prea detasata. Nimic nu pare sa-l mai emotioneze pe autorul care separa fara multa dificultate timpul naratiunii de timpul narat. Prezentarea este facuta in mod detasat, realist, fara insistenta asupra aspectelor emotionante, simtindu-se distanta in timp care permite realitatii sa devina fictiune. Singurul episod in care trairea capata note de autenticitate este cel in care copilul, care nu vazuse marea niciodata, pierde, din cauza unui secretar lacom, aceasta ocazie ivita pe neasteptate, in timp ce plasarea continua in categoria celor nevoiasi indica veridicul situatiei.

            Cu totul altfel stau lucrurile in cazul evocarii perioadei stagiului militar. Prezentarea este mult mai proaspata si umorul mai fin. Personajul capata trasaturile unui Nica din Amintiri, desi cadrul de desfasurare este unul cazon. Intamplarile prin care trece la scoala militara, in prezenta capitanului Valchi, urmarile diplomatice pe care le are un exercitiu desfasurat la granita cu Ungaria, intamplarea cu brigada artistica dau savoare povestirii, autorul evidentiind faptul ca este mult mai apropiat sufleteste de lucrurile petrecute dupa ce a parasit spatiul copilariei.

            Sunt cateva figuri care reusesc sa se impuna printre zecile de fete care strajuiesc marginile unei adolescente nastrusnice. In primul rand, se detaseaza eroul, un baietandru cu veleitati artistice, poznas, bun de„dracarii” , mereu capul rautatilor asemenea unui vajnic urmas al lui Nica din Amintirile lui Ion Creanga. Protagonistul este incadrat, la fel ca predecesorul sau, de cele doua figuri parintesti: mama, lipsita de portret fizic, prezentata mereu in activitate, ducand pe umeri povara unei gospodarii modeste la Ramnicul Sarat, sau plecata la Bacau, sa-si ajute fiica. Fondul ei sufletesc este unul bun, iubitor, dar primatul relatiilor economice duce la rabufniri nedorite„Mama s-a maniat pe mine de parca dadusem foc casei, repetand intruna:«Auzi tu, 180 de lei! Pe deasupra mai vrea si bani de buzunar. Apoi nu-ti ajunge cat ai hoinarit pe la strand? Ca daca te aude taica-tu...»” Tatal, in contradictie cu mama, este un caracter dur, supus exceselor, pretabil la a-si da afara copilul care, tanar absolvent, isi gaseste mai greu de lucru, cu toate acestea iubit neconditionat de fiu. Dintre prietenii lui Leonas, fratii Olaru capata si ei contur, in calitate de personaj colectiv, mai ales prin cele doua povestiri care ii includ: cautarea comorii si castigul de la Pronosport.

            Stilistic, Leonida Baranetchi cultiva apropierea de stilul povestirilor lui Creanga. La fel ca marele povestitor, autorul lucrarii„Adolescenta cu peripetii” adopta un stil de exprimare oral, presarat cu proverbe si zicatori:„Dar stiti vorba aia:«La omul sarac nici boii nu trag»”. Apelativele si onomatopeile apartin registrului colocvial al limbii, in timp ce nota locala este data de transcrierea pronuntiilor de tip regional:„– Haa, tu zici, ma, magarule?”.

         La fel ca povestitorul humulestean, Baranetchi isi dramatizeaza prezentarea, transformandu-si naratorul intr-un actor care vorbeste in fata unui auditoriu caruia ii capteaza atentia:„Dar, ce credeti, ca   i-a pierit pofta? Pe naiba. Stati sa vedeti ce a patit un alt coleg, nu mai tin minte cum il chema.”

         Singurul lucru care nu-i reuseste autorului bacauan este verva spumoasa a umorului, care are de suferit din cauza detasarii autorului. Cu toate acestea, consider ca lucrarea de fata are capacitatea de a oferi un moment placut de lectura, care sa ne mai descreteasca fruntile pline de griji si sa trezeasca nostalgia trecutului.

Elena Parlog


An aparitie: 2011
Nr. pagini: 220

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review