„Pentru prima data in viata ei, poetul din ea nu vedea cerul nins cu puzderie de stele, urmele rosii, vinetii si albastre lasate la orizont de asfintitul soarelui si nici nu simtea usoara racoare a noptii, semn ca toamna se apropia. Nu simtea vantul si nici nu vedea primele frunze cazand. Nimic nu mai ajungea pana la ea: nici macar roua nascuta din lacrimile ei de mult ce a plans iubirea. Ca un robot scotea apa si se spala, isi spala hainele murdare si se pregatea sa-si manance bucata de paine ce o mai avea. Se afla intre doua taramuri: murea incet intr-o lume a idealului, a perfectiunii, a nevoii de absolut, a visului, a dorului de a fi inger si se nastea dureros pana la a muri din nou intr-o lume materiala, rapace, hidoasa, o lume ce semana cu una din picturile bolnave ale lui Goya. Putea face Dumnezeu un miracol cu ea si sa impace in sufletul ei insetat de absolut cele doua lumi!? Sa devina un vers de-al lui Nichita Stanescu viata ei: ...doua culori.../una foarte de sus/ alta foarte de jos/ amestecandu-se... si sa-i dea voie nemuririi sa mai traiasca in ea vietuind printre muritori...”

OPINIA CITITORILOR