Cu 69 de poeme de dragoste, Leonard Ancuta pune in criza notiunea insasi de criza. Hugo Friedrich si Ihab Hassan s-ar simti profund vexati sa vada ca toate„categoriile negative“ si„simptomele“ care, dupa ei, sunt ADN-ul insusi al poeziei par pur si simplu inexistente pentru un poet roman din anul 2013. Pentru Leonard Ancuta, poezia nu traverseaza nici o criza– fie ea de limbaj, de statut ori de-a dreptul de ontologie. Cu totul dimpotriva– poezia e jubilatorie& efervescenta, ba chiar intr-atat incat are tupeul sa edifice noi„mituri ale dragostei noastre“, sa propuna poeme de dragoste care sa devina definitiile din Wikipedia ale intrarii„iubire“, sa concocteze noi„rugaciuni si blesteme pentru indragostiti“. Cu alte cuvinte, poetul are tupeul nemarginit sa aiba incredere in poezie. Ba nu, gresit spun„incredere“, cand aici e vorba de credinta de-a dreptul. Leonard Ancuta crede in poezie cu aceeasi credinta (postromantica, in fond) cu care au crezut suprarealistii francezi, beatnicii americani,„noii sentimentalisti“ rusi si, la urma urmei, toti cei pentru care poezia se scrie mereu cu majuscula. Ferice de el, imi spun in barba, privindu-l cu galben-purulenta invidie.
(Radu Vancu)

Leonard Ancuta si-a disciplinat discursul literar si l-a distilat, asa ca in poemele din aceasta carte fiecare enunt se vadeste semnificativ si fiecare emotie, autentica. Inainte de a incepe sa citesc, titlul m-a dus cu gandul la diverse scenarii erotice, dar continutul m-a contrazis intr-un mod cat se poate de placut: sunt veritabile poezii de dragoste si de moarte, scrise de un autor in continua aprofundare de sine. Asperitatile si convulsiile din volumele anterioare (Iubirea e amintirea unui viol si cintece pentru Jusa– n. red.) se topesc aici ca sarea intr-un lac linistit de munte, iar miscarile de suprafata s-au mutat in adanc. Iata un acord dintr-un poem remarcabil:„asa a fost dragostea noastra timp de o suta de ani / care-au trecut ca o vara. / doi sori la rasarit, doi la asfintit / si doua luni in fiecare noapte deasupra trupurilor noastre. / trebuie doar sa ne iubim / ca sa raminem in viata.“
(Ioan Es. Pop)

Titlul acestui volum de poezie reprezinta exact ceea ce spune: 69 de poeme de dragoste. Cred ca puteau fi si 59, si 79. Si cand Leonard Ancuta spune de dragoste, sunt exact de dragoste. Acel Eu si acel Tu pe care ii stim prezenti de mici in orice poveste. Dragostea este invocata si evocata de la un poem la altul. E luminoasa, umple Universul, alearga intre cer si pamant cu„gurile pline de lumina“. Dragostea e moarte, e viata. E la mare, e in munte. Cam altceva decat ne-au invatat congenerii. Aici dragostea e la superlativ si, peste orice suferinta (intuneric), peste orice trimitere cat de mica spre cotidian, dragostea se intoarce ca un meteorit, devine cosmica, spulbera logica, iar iubita e aceeasi femeie generica de care se indragostise Alexis Zorba, doar ca iubita din poemele lui Leonard Ancuta paseste pe cer, in timp ce a lui Zorba mintea, cadea si revenea la inocenta dupa fiecare iubire.
(Moni Stanila)

Purtand un titluà la Serge Gainsbourg– va mai aduceti aminte de nostalgicul„69, annéeértotique“– si intampinandu-te inca din prag cu bonjour tristesse, si el„de epoca“, volumul lui Leonard Ancuta 69 poeme de dragoste sta sub semnul„magnetismului“ (trupesc& sufletesc, pana fac una!) al lui José Saramago, din romanul Memorialul manastirii, de-ar fi doar sa ciocnesc versurile:„oo, si dupa ce am facut dragoste / trupurile noastre au devenit magnetice“ cu scena„de pe rogojina“ a marelui portughez („Doarme Baltasar in partea dreapta a rogojinei (…) si, rasucindu-se catre Blimunda, poate s-o traga spre sine, sa-si treaca degetele peste trupul ei, de la ceafa pana la mijloc, si chiar mai jos, daca simturile unuia si ale celuilalt au fost desteptate (…), caci aceasta pereche (…) se preocupa prea putin de reguli si respect, si, daca el a poftit, va pofti si ea, iar daca ea a vrut, si el o sa vrea“). Cat de greu se obtine aceasta„atractie“, nu atat dintre corpuri, cat dintre cuvinte (de putere!), ca sa nu zic fuziune, unul autorul o stie– dar tot el cunoaste ca nu se cuvine sa transpara cazna, asa ca sudoarea efortului lasa loc rourarii inspiratiei:„ea vorbea de parca ademenea aerul / sa-i intre in gura distrat / si indragostit“. Senzatia ca poemul se naste odata cu rostirea, in chipul cel mai firesc cu putinta, este una coplesitoare; pe de alta parte, avem de-a face cu o lirica foarte elevata („de sapte ori vorbitoare a limbii romane“, ca sa-l parafrazez pe N. Stanescu), fara sa fie insa o poezie de limbaj. Si daca, totusi, se cuvine sa-i caut o lipsa, ceva, macar una, faca-se voia autorului:„trebuie sa ai si tu macar una. o / fisura. o singura fisura. o fractura / prin care tremurul meu imperceptibil / sa patrunda in tine si sa ne temem. / sa ne temem amandoi ca a mai ramas doar/foarte putina dragoste inainte de iarna. / poate nici macar pentru o cana de ceai“ (un poem bine„infuzat“, in care putinele cuvinte se desfac ca niste mici frunzulite in aburii de sub capac, pardon, baldachin).
In rest, vreme vine, vreme trece, sau– de la Leonard Ancuta cetire–„ne repetam ca rindunelele primavara. / ne repetam ca limbile unui ceas“. Altfel spus, in poezia romana de ultima ora, imi reglez ceasul (si) dupa minutarul lui L. A., care nu vine neaparat de la Los Angeles, ci de la Leonard Ancuta.
(Emilian Galaicu-Paun)

Printre toate maladiile acestei epoci bantuite de marunte disperari ori false idealuri si plina„de strazi care duc in singuratati diferite de a ta, poate mai blande, poate mai rapace“, poetul Leonard Ancuta si-a ales sa scrie– nu oricum si oricat, ci tocmai in 69 de feluri– despre spaima de a iubi.
Intr-o lume„dificila“, in care singuratatea„se panseaza cu trei pisici, un pet de bere si un laptop cu internet in care oamenii ma cauta din cand in cand“, femeile lui Leonard Ancuta sunt fie cuminti si mute lasandu-se adorate, devorate, asteptate, gonite, chemate, compuse si recompuse in fumul tigarii de dupa, fie Lolite obraznic de frumoase, de viu colorate, dar nepasatoare la zbor, fie„puternice, tenace si purtand rochii din pielea barbatului“.
Intre rugaciune si blestem, mila si ura,„pistol si seringa“, baruri de noapte si liturghii, cuvinte si trupuri descarnate de cuvinte,„cateodata prea mult, cateodata prea putin“, poezia lui Leonard Ancuta are forta autenticitatii.
Discursul sau poetic e un aliaj dur, alcatuit din armonii virile, tristeti rostite soptit, aproape senzual si un… armonios sentiment al uitarii de sine: uneori, in bratele unei iluzorii iubite, alteori, intre coapsele ademenitoare ale mortii.
(Stefania Cosovei)


Anul aparitiei: 2014
Numar de pagini: 132

Editia a II-a