Nicolae Steinhardt

Autobiografie: n. 1912 - d. 1989 Sunt nãscut in anul 1912 intr-o margine de Bucuresti, unde tatãl meu, inginer, conducea o fabricã de mobile si cherestea (comuna suburbanã Pantelimon). Din copilãrie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Pãrintii mei erau in bune relatii cu preotul Mãrculescu de la Biserica localã, Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasã, parte la Scoala Clementa (in rãstimp ne mutaserãm in centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost » ...mai mult singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am invãtat religia crestinã, avandu-l drept dascãl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfantul Silvestru, om de ispravã, care mã simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat in 1929, urmand apoi cursurile facultãtii de Drept si Litere. Mi-am terminat studiile in 1934, insã doctoratul in drept l-am luat abia in 1936. Dupã aceea, panã la izbucnirea rãzboiului mi-am continuat studiile la Paris si in Anglia. Reintors in tarã, nu am avut de suferit ca evreu, tatãl meu – incetãtenit prin lege individualã votatã de Parlament si ofiter de rezervã, fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adãpost de mãsuri vexatorii. Am executat, totusi, – desi puteam fi scutiti – munca obligatorie si munca la zãpadã, insã in conditii de operetã. Ar fi cu toate acestea fãtãrnicie din partea mea dacã nu as recunoaste cã mãsurile luate cu privire la evrei nu m-au intristat, dandu-mi totodatã prea bine seama cã guvernul tãrii – date fiind imprejurãrile – nu putea proceda altfel si admirand curajul si mãrinimia sa in refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Romanesc s-a intãrit.   Greu m-am impãcat cu regimul introdus in toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu cã mi-a dat destulã vointã si destulã luciditate pentru a nu mã lãsa prins in capcanã de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritãtii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a supãrat, fãceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sã se descotoroseascã repede de ei. Am suferit alãturi de atatia altii, am fost dat afarã din casã si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme indelungatã.   Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat in cu totul alt mod. Mã simteam din ce in ce mai atras de crestinism. Cu o bunã si binevoitoare prietenã, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasã fierbinte. Datoritã unor oameni de mare culturã si intensã trãire crestinã – Virgil Candea si Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristicã si de filosofia crestinã. Progresam, asadar, pe amandouã planurile: teoretic si practic. Eram, in realitate, apt pentru botez, imi lipseau numai curajul si hotãrarea de a face pasul final. Sovãiam, mi-era rusine, diavolul mã ispitea cu frica, smerenia, slãbiciunea; mã pãstram in starea aceea confuzã dintre dorinta si panica, prielnicã lenei si tergiversãrii. Mi-era si teamã, mã stiam foarte necurat. Domnul lucreazã insã in chip tainic si umblã pe cãi misterioase.   In 1959 grupul de prieteni cãruia apartineam de cativa ani a incepu sã fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerandu-mi-se sã fiu martor al acuzãrii si punandu-mi-se in vedere cã, dacã refuz, voi fi arestat si implicat in “lotul intelectualilor mistico-legionar”. Indemnat cu putere de tatãl meu (cãci mi se acordaserã trei zile rãgaz), ba si bestelit pentru a fi primit sã reflectez trei zile si invrednicindu-mã cu harul Domnului, am refuzat sã fiu martor al acuzãrii; am fost arestat, judecat in cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” si osandit la 12 ani muncã silnicã pentru crima de uneltire impotriva oranduirii sociale a statului.   Atunci n-am mai sovãit si toate aprehensiunile si subtilitãtile mele mintale au dispãrut ca prin farmec. Eram sigur cã nu voi mai rezista 12 ani si cã voi muri in puscãrie. Nu voiam sã mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit in ajutor. In prima celulã in care am intrat in Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de indatã ce i-am destãinuit dorinta mea, nu a stat mult pe ganduri. Acolo, la Jilava, in camera 18 de pe sectia a doua (unde in douã randuri cursese sange) am primit Sfantul Botez (15 martie 1960). Pãrintele Mina a tinut sã dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui “hold-up”, un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestinã pe cei doi preoti greco-catolici, aflati in celulã. Am fost botezat – valabil in mare grabã cu apa dintr-un ibric cu smaltul sãrit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu.   La iesirea din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desãvarsit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind si Sfanta Impãrtãsanie. De atunci am dus o viatã crestinã conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupã cãlugãrie. O doream incã din inchisoare.   Dupã moartea tatãlui meu (in varstã de 90 de ani – in 1967), am inceput sã-mi caut o mãnãstire, am intampinat insã greutãti si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Pãrintele Mina vroia sã mã cheme la Husi, la Mãnãstirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunãvointã, locasul mi s-a pãrut insã mie mult prea bantuit de turisti si vizitatori. Abia in 1973 Constantin Noica m-a instiintat cã a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspãtul episcop Justinian Chira, si cã a vizitat Mãnãstirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani. “Ti-am gãsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.   De indatã am plecat la Rohia, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. In noiembrie ’73 ne-a intampinat la Rohia noul staret Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o datã mai mult Noica implinind sarcina de inger cãlãuzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe cateva zile, apoi pe cateva sãptãmani. Am fost, bãnuiesc, supus unui examen, unei cercetãri negrãbite.   In 1979, Pãrintele Serafim mi-a fãgãduit cã mã va cãlugãri. S-a imbolnãvit apoi foarte grav si a fost internat in stare aproape disperatã la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit in august 1980 la Rohia numai ca sã mã cãlugãreascã, potrivit fãgãduintei ce-mi fãcuse. Am fost cãlugãrit in ziua de 16 august in Paraclisul noii clãdiri de Pãrintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvantarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior. Cunoscandu-mi firea mai bine decat o cunosc eu, pãrintele Serafim mi-a dobandit de la bunii si ingãduitorii nostri ierarhi de la Cluj incuviintarea de a pãstra o camerã in Bucuresti unde sã mã pot duce din cand in cand spre a-mi continua intr-o oarecare mãsurã activitatea literarã, consideratã a fi, indirect, in folosul Bisericii. Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sã organizez de bine de rãu Biblioteca Mãnãstirii, m-am deprins sã nu lipsesc de la sfanta Liturghie si de la miezonopticã – principalele momente ale disciplinei cãlugãresti – si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare in Seminarul Teologic.   Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu cã m-a invrednicit de Sfantul Botez si de cãlugãrie, mult mai mult decat putea nãdãjdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si uratã: o ticãloasã boalã de intestine. Ar fi trebuit sã deznãdãjduiesc, sã mã intunec. Credinta imi ajutã sã o rabd cu destul stoicism si sã nu-i ingãduie sã-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah – pe mãsura darului, foarte putin adicã, avand totusi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvantat.   (Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o formã literarã intr-o naratiune intitulatã Jurnalul fericirii, care merge panã in 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupã interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secretã). Nicolae Steinhardt, 1987